Tag Archive: Pamflet


dscn5668w
Dragobete e românizarea unui ”oltenism”, în fine a unei tradiții cu oarecare răspîndire prin Muntenia… Întrebați-i pe etnologi dacă nu e așa! Iar prin românizare înțeleg ”împrăștirea” obiceiului peste toată România. Una forțată, mediatizată analfabet și manipulată comercial! E globalizarea lui Valentin, redusă la ”dimensiunea românească a existenței”! În țara mea folclorică, Moldova, cînd eram copil și e o jumătate de secol de atunci, nici babele nu auziseră de ”dragobete” (sună ca dracu!). Iar ele, nu-i așa, transmiteau tradiția oral, în serile de iarnă pe sfîrșite, pline de plictis. Dar na, turma merge dupa oaia proastă! Media a ”clonat” dragobetele, l-a scos la vînzare, ne fălim cu el și-l prizăm la club! Nu contează că e ca un colind de Hrușcă psalmodiat cu accent la Dorohoi! Înțeleg, e frumos, ne place și ”iubește românește”, la dragobete ma refer… Eu nu!

Foto cu un tablou al unei ”naive” din Belgia, Jana Cernatesco… Prezența prazului în peisaj e absolut întîmplătoare. Ma puteți contrazice, cred! Lucrarea a fost premiată în 1977 cu ”Prix de peinture G.E. Lebon” și stă și acum expusă pe un culoar al primăriei comunei Auderghem, Bruxelles.
dscn5670w

Reclame

Hai la o votcă!

DSCN8176w

După cîteva zile de intense meditațiuni hibernale, asociate adică unui fel activ de a hiberna, înțelesei aserțiunea justă a președintelui demis. E clar, respectivul știa ce știa de la vreo ședință de mentalism deplorabil. Își umezise cu un gest exersat degetul cu limba, să dea cum trebuie foaia, arătîndu-i și lui cap de ciocan de la Bruxelles că România se trage spre iarna rusească! De altfel, pe la Botoșani peisajul cu verande largi în care pufăie samovare e destul de moschicesc și ușor confundabil. Nu departe, vutcarul din Vorona face din surcele o votcă acceptabilă și botezată, cum altfel, voronskaya. Cred că mergea și worisky, dar ar fi dat oarece confuzii în ce privește direcția…

(18.12.2012, Botoșani, centrul vechi)

DSCN8183w

Bucăți mari și mici din România, îndeobște uitate și poate că nu e nimic rău în asta, ba chiar îl bănui pe anistoricul Aghiuță că le face un ”pustiu” de bine, apar la știri cînd dă peste ele cîte o apocalipsă mică, de vară sau de iarnă, cum devine după anotimp. Deși sînt anunțate pe coduri de culori, urgiile tot pe nepregătite îi iau pe cei mai ”iubiți” dintre pămînteni, ăia cu diverse dregătorii pe mînă. Știristele, la fel, au mari probleme să pronunțe Darabani. Dacă poetul exprimă – cu semnul ”mirării” la finalul versului! – depresia hibernală, ”Ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iara!”, lumea de azi plînge (iară) cîteva minute la știri, că nu mai are pîine, după care ”se așterne” (ca omătul, desigur) tăcerea. Iar în loc de mămăligă dă în clocot politica și ministrul (nu i-am reținut numele) vine ”din văzduh” cu elicopterul, ca și ”cumplita iarnă” (tot din văzduh, dar pe cale naturală), să-i vină de hac ăleia cumplite! La ora asta umblă ministrul prin județul Botoșani – tot cu elicopterul – să vadă de sus ceea ce Alecsandri vedea și auzea dintr-o ”sanie ușoară”, nu-i trebuia mai mult. Oricum, dacă în locul ministrului veneau două-trei ”freze”, costa probabil mai puțin decît bîzîitul inuitil al elicopterului. În plus, dispăreau și acei ”fiori de gheața (de) pe ai țării umeri dalbi”. În satul copilăriei mele, cu zăpezi de altădată, cum dădea prima ninsoare și pînă la Paști nu mai vedeam mașini (nu prea vedeam nici vara!), doar sănii și era frumos. Cînd bate un fir de viscol regăsesc prin centrul vechi al Botoșaniului, cît a mai rămas, ceva din aerul tare al acelor vremi. Cîte un curpăn de vie, o arcadă veche cu metalul ruginit îmi lasă privindu-le o impresie de cald, ce urcă tocmai din aburul brumat al copilăriei în bulgărele de zăpadă pe care îl rotunjesc între palme…

DSCN8181w

DSCN8186w

(18.12.2012, centrul vechi, Botoșani)

Într-un moment terapeutic m-am uitat îndelung, ca prostul, în valurile mării și-am văzut că sînt frumoase. După aceea am umblat prin Ostende căutînd ”casa Ensor”. Știam că o să-mi expun iarăși ochii (minții), proaspăt goliți în valuri, la umanul cel mai hîd și carnavalesc al măștilor pe care le purtăm. La parterul casei e buticul cu suveniruri pe care Ensor l-a închis după ce s-a mutat acolo (1917), dar l-a lăsat așa cum îl știa, adunătură de măști și ciudățenii marine. Printre rafturile vechi m-a fascinat o dioramă meșterită pe la începutul secolului trecut de un artizan local necunoscut. Poate eu însumi dacă aș fi trăit într-o altă epură, poate dacă aș fi fost un oarecare turist, aș fi rîs de acele ”sirene” bizare care mișună prin coșmaruri. S-a nimerit să le privesc în același timp cu un flamand cam de o vîrstă cu mine. Pe el creaturile îl amuzau, eu aveam ”mintea” din nou în imersie, ”sirenele” urlîndu-mi ”democratic” printre dinții ascuțiți…  Plonjasem în adîncimile umanului și m-a luat cu amețeli.

(Foto D. Agachi, 12.07.2012, detaliu, dioramă aflată în casa în care a locuit pictorul James Ensor”, Ostende)

Starea de delirium tremens poate duce uneori și la minuni… În tremurul nestăpînit spargi destule, însă printre cioburile în care îți tai tălpile poți găsi și comoara pe care ai dosit-o de tine însuți și de care ai uitat. Ea te poate salva, în sensul că mai ai din ce să-ți umpli paharul un timp și să-ți regăsești luciditatea! Plagiatele făcute țăndări e terapia necesară! Prin crama imundă, președintele credea că bea singur cocteilul vampirului și spărgea nervos butelcile goale ale USL, în care în loc de doctorii găsea poșirci contrafăcute ”ordinar”, cum i-au spus paharnicii. Numai că unii mahmuri au început să se uite și pe raftul PDL unde, după etichete și forme, se așteptau să găsească arome intelectuale tari și seci, capabile să le urce gîndul în sfere înalte. Plimbîndu-le însă pe vălul palatin de la Cotroceni au văzut că și alea sînt doar scursuri ordinare, numai bune să ia de prost capul de locuitor. Si uite așa doctoreasa Elena a lui cocoș s-a trezit astăzi slobozind vocal puiuțul galben ca un gălbenuș: cică la alambicul din care se aduna strop cu strop licoarea ei doctorală, alții au fost cu ajutorul, așa, ca la o lucrare colectivă, că ea era ocupată cu nopțile firbinți din politică și cu niște studii de apărare de muște… Vrînd să ardă etapele, la focul bleg de sub cazanul referatelor au lucrat negrii, hai să le spunem tuciurii cu ochii roșii de fum și nasul de aburi… Iar ălora, ce, le era greu să adauge de-a valma din ce se mai găsea prin pivnițe, niște armagnac, că dă tărie și finețe, o esență de altundeva, că doar nu puneu de la ei și pentru ei și mult ottonel din vreo cramă cunoscută, că e spornic și umple pagini multe. Doctoranda a spus că așa s-a întîmplat, că adică tuciurii ăia i-au făcut-o, au luat banul și au plecat iar ea s-a ales cu poșirca. De fapt, dacă toată lumea din politică și coloneii din civilie aleargă după diplome și grade, și-o fi zis și Elena lui cocoș că ăsta e ”trendul” și n-o fi ea mai proastă să rămînă fără diplomă. Între ”melteni” viața e dură, te faci de rîs dacă rămîi în urmă, la diplome e ca la poșete… E bine pînă la urmă, în crizele dese se pot sparge multe! Nu știu dacă ăsta e scopul, dar efectele se văd! Dau aldămaș și celor de pe raftul ”noii republici” prezidențiale: să se dezbrace de etichete și să se uite bine pe dinăuntru, s-ar putea să-și descopere că licoarea vierzuie e de o calitate mai mult decît îndoielnică, iar românul de rînd azvîrle cît colo o zeamă de ploșniță și ori își lasă capul tulbure în zborul unei săniuțe ori se drege cu o palincă ardeiată…

(Ilustrația: Corneliu Baba, Regele nebun)