Tag Archive: Ostende


”Țipătul” pictat de Munch (prima versiune, 1893) e, poate, cel mai cunoscut gest expresionist! Scena se petrece pe un pod, poate un dig, în bătaia vîntului din larg. Reușita pictorului de a transmite această atmosferă stranie prin ”volute” de culori intense, creează starea care amplifică pînă la insuportabil impresia vie că auzi strigătul mut. Cadrul de natură, așa cum l-a redat pictorul, dă forță straniului…

dscn3999w2
După 10 ani, un pictor din Ostende, Léon Spilliaert, o figură a expresionismului melancolic, dacă nu chiar tragic, pictează o femeie singură țipînd.

Femeia e surprinsă într-un moment în care vîntul a obosit-o. Abia se mai poate susține de balustrada de fier. E îmbrăcată într-o rochie neagră. Dantela albă accentuează impresia de întunecat. Lumina venind dinspre mare, din spatele femeii, filtrată de ceața care închide perspectiva, dă umbre intense, de parcă digul însuși ar fi lichid, sugerînd o balustradă în derivă. Totul pare mișcător în tabloul metaforic și, totuși, înghețat în negru. În părul femeii e prinsă o fundă, poate o floare roșie, nici nu-ți explici cum rezistă în coafura deșirată de vînt. E un punct de culoare în jocul dintre alb și întunecat. Strigătul intens al măștii e pe măsura groazei de a mai suporta angoasa, vîntul, timpul…

dscn4000w1
(Léon Spilliaert, ”Rafala”, ”La Rafale”, ”The Gust of Wind”, 1904. Mu.ZEE, Ostende. Ansamblu și detaliu. Am văzut tabloul de dimensiuni reduse, cît un carton obișnuit de desen, în impresionanta expoziție dedicată celor doi maeștri ai locului, Ensor și Spilliaert. Foto, 4.01.2016; text și imagini sub incidența drepturilor de autor)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA
Ca o pulbedre albă, nu e nici ceață, nici ninsoare… Sînt picături fine de apă sărată pe care vîntul le deprinde din valuri ca pe nisipul dunelor…
Fotografii în după-amiaza de 4 ianuarie, pe reflux. Marea e, prin urmare, departe de țărm. E coborîtă cu vreo 5 m. Digul care adăpostește portul e construit pînă departe în mare. O barieră grea, care închide digul în caz de pericol, era coborătă. O ignoră însă cu toții, am ignorat-o și eu. Cei mai lungi de picioare treceau pe deasupra, alții pe dedesubt, ca în bancul cunoscut despre lege și interdicție… Era vînt pe mare, destul de puternic, auzisem la meteo.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

zen! Imaginați-vă concertul, instrumentele, simfonia întreagă…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA
(foto, Ostende; fotografii sub incidența drepturilor de autor, reproducerea este inerzisa)

Într-un moment terapeutic m-am uitat îndelung, ca prostul, în valurile mării și-am văzut că sînt frumoase. După aceea am umblat prin Ostende căutînd ”casa Ensor”. Știam că o să-mi expun iarăși ochii (minții), proaspăt goliți în valuri, la umanul cel mai hîd și carnavalesc al măștilor pe care le purtăm. La parterul casei e buticul cu suveniruri pe care Ensor l-a închis după ce s-a mutat acolo (1917), dar l-a lăsat așa cum îl știa, adunătură de măști și ciudățenii marine. Printre rafturile vechi m-a fascinat o dioramă meșterită pe la începutul secolului trecut de un artizan local necunoscut. Poate eu însumi dacă aș fi trăit într-o altă epură, poate dacă aș fi fost un oarecare turist, aș fi rîs de acele ”sirene” bizare care mișună prin coșmaruri. S-a nimerit să le privesc în același timp cu un flamand cam de o vîrstă cu mine. Pe el creaturile îl amuzau, eu aveam ”mintea” din nou în imersie, ”sirenele” urlîndu-mi ”democratic” printre dinții ascuțiți…  Plonjasem în adîncimile umanului și m-a luat cu amețeli.

(Foto D. Agachi, 12.07.2012, detaliu, dioramă aflată în casa în care a locuit pictorul James Ensor”, Ostende)

La Marea Nordului nu e de făcut plajă. În schimb, briza rece îmbie la plimbare. Cînd refluxul duce valurile la vreo 250 de m de țărm și apa scade cu vreo 5 m, a sta aproape de unda care abia se întinde limpede pe nisip e maximul exercițiu de evadare, e singurătatea însăși. E și ușor de mers pe nisipul ud, dacă umbli agale nisipul pare ferm, dacă te oprești simți o senzație stranie de scufundare, deși e aproape imperceptibilă… M-am așezat pe o geamandură galbenă, numai bună de scaun pînă la venirea fluxului și am respirat în ritmul bătăilor de valuri, iar gura mi s-a umplut de gustul de sare și nu m-am gîndit la nimic. Între ape și ceruri erau oarecare asemănări.

(Foto D. Agachi, o zi însorită la Ostende, Belgia, 12.07.2012)

Stropii loveau și nici un ropot
Nu se auzea pe țigle
Liniștea înecată
În ploaie s-a întins ca o perdea peste lună
La fereastra mansardei șiroiau
Strălucitoare franjuri de apă mută
Nu auzeam vîntul în foșnetul parfumat
Al părului tău
Rătăcirea e un vis iarăși și iarăși
Prin ploaia întunecată oarecînd am uitat
Adierea văii cu iarbă înaltă unde coasa
Și-a rupt oțelitul tăiș
Pășeai fără umbră
Ca printr-o apă mare fără vuiet
Și nu m-ai trezit în noaptea primei plecări
Fîlfîia stins din aripi
Pasărea năvoadelor în care visam
Adîncile noastre tăceri…

(Imagine de aici, reproducere după: Léon Spilliaert, Dike, Ostende, Light Reflects, 1908, ink wash and watercolor on paper, 47.8 x 39.5 cm, Paris, Galerie David Lévy & Associés; Photo : Galerie David Lévy)