Tag Archive: orasul vechi


DSCN8183w

Bucăți mari și mici din România, îndeobște uitate și poate că nu e nimic rău în asta, ba chiar îl bănui pe anistoricul Aghiuță că le face un ”pustiu” de bine, apar la știri cînd dă peste ele cîte o apocalipsă mică, de vară sau de iarnă, cum devine după anotimp. Deși sînt anunțate pe coduri de culori, urgiile tot pe nepregătite îi iau pe cei mai ”iubiți” dintre pămînteni, ăia cu diverse dregătorii pe mînă. Știristele, la fel, au mari probleme să pronunțe Darabani. Dacă poetul exprimă – cu semnul ”mirării” la finalul versului! – depresia hibernală, ”Ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iara!”, lumea de azi plînge (iară) cîteva minute la știri, că nu mai are pîine, după care ”se așterne” (ca omătul, desigur) tăcerea. Iar în loc de mămăligă dă în clocot politica și ministrul (nu i-am reținut numele) vine ”din văzduh” cu elicopterul, ca și ”cumplita iarnă” (tot din văzduh, dar pe cale naturală), să-i vină de hac ăleia cumplite! La ora asta umblă ministrul prin județul Botoșani – tot cu elicopterul – să vadă de sus ceea ce Alecsandri vedea și auzea dintr-o ”sanie ușoară”, nu-i trebuia mai mult. Oricum, dacă în locul ministrului veneau două-trei ”freze”, costa probabil mai puțin decît bîzîitul inuitil al elicopterului. În plus, dispăreau și acei ”fiori de gheața (de) pe ai țării umeri dalbi”. În satul copilăriei mele, cu zăpezi de altădată, cum dădea prima ninsoare și pînă la Paști nu mai vedeam mașini (nu prea vedeam nici vara!), doar sănii și era frumos. Cînd bate un fir de viscol regăsesc prin centrul vechi al Botoșaniului, cît a mai rămas, ceva din aerul tare al acelor vremi. Cîte un curpăn de vie, o arcadă veche cu metalul ruginit îmi lasă privindu-le o impresie de cald, ce urcă tocmai din aburul brumat al copilăriei în bulgărele de zăpadă pe care îl rotunjesc între palme…

DSCN8181w

DSCN8186w

(18.12.2012, centrul vechi, Botoșani)

Reclame

Una dintre platitudinile spuse despre orașele Flandrei, mai cu seamă Bruges, dar și despre Gand sau Anvers, este eticheta ”Veneția Nordului”… Legătura e cît se poate de marginală, orașele belgiene fiind străbătute de canale medievale cu poezia lor stătută și lebede în peisaj. Spiritul flamand e însă altul, dominat de frontoanele în trepte și locuit de o geometrie trufașă. Chiar și barocul, romanticul, și-au geometrizat pînă la disoluție rotunjimile, volutele și umbrele. Totuși, sub extrema rigoare urbană, e decelabil la Bruges, însă cu precădere la Gand, un binevoitor sarcasm, măcar privind la dragonii și saltimbancii imaginați în vîrfuri de turnuri și de calcane, la pictorii Bruegel, la Bosch dar și în arta actuală…

(Foto Agachi, 24.08.2012, Gand, Belgia)

Pe străzile lăturalnice ale orașului varul vechi mai miroase încă, uneori poți vedea strălucirea lui pală… Par însingurate zidurile vechi. Cu fiecare an dispar de tot cele mai multe dintre ele, uneori sînt ”renovate” unele, de fapt sînt supraînălțate casele la dimensiuni impersonale, cu odăi inutile în care nu doarme nimeni, nici măcar un pește într-un acvariu.

Pe strada Miorița am întîlnit o casă tradițională pentru Botoșanii sfîrșitului de secol XIX. Eugenia Greceanu găsea neobișnuit tipul acela de casă cu ”pinioane teșite”, de un fason cu totul transilvănean. De ce o fi fost atît de îndrăgit în Botoșaniul acelei perioade rămîne un mister, deși cîteva explicații sînt posibile. Cîndva numeroase, în prezent s-au păstrat foarte puține astfel de case.

Casele cu cerdac traforat ca o dantelărie, țărănească la origine, au ”venit” mai tîrziu, în prima parte a secolului XX. S-au amestecat printre alte case, dînd varietate spațiului urban dominat de rafinamentul și grandoarea belle-epoque, într-o arhitectură vernaculară variată, bogată și elegantă. Adică exact ceea ce lipsește astăzi la casele fără arhitectură și nu e nevoie să-mi vorbiți de postmodernism pentru a motiva reducerea arhitecturii la volum. E doar o lipsă crasă de stil!

(Foto D. Agachi, ”Botoșanii care se duc…”, sfîrșit de decembrie 2011)