Alb și negru…

În lumea catolică, sfîntul cu barbă de iarnă așteptat de copii e Nicolae, Saint-Nicolas… Folclorul i-a adăugat episcopului, care le apare copiilor cu toate simbolurile forței sale de seducție – bastolul și mitra arhierească impozante, mănușile imaculatei sale sfințenii și, mai ales, darurile – un personaj în absolut contrast, rău și negru (desigur)… E Père Fouettard, (Père La Pouque în Normandia, Hans Trapp în Alsacia, Rubelz/Ruppknecht în Lorena germanofonă, Hanscrouf în Liège, Hans Muff în regiunea germanofonă din Belgia, Houseker în Luxembourg…) sau Zwarte Piet (Petru cel negru) în Flandra belgiană și în Olanda. Imaginea sperietoarei de copii a evoluat, de la un călugăr aspru, inchizitorial, cu gluga lui imensă și neagră în care încăpea răutatea oribilă, la un simpatic valet african, îmbrăcat baroc și care poartă cu el o carte încăpătoare pentru toate păcatele infantile… El e cel care aplică pedepsele (cu biciul cel vestit la Creangă, Sfîntul Nicolae cel din cui…) Copii îl privesc pe veselul negru cu circumspecție, însă știu că e răul necesar din viața lor… Dacă nu vine negrul, nu vine nici albul…

(sursa foto: RTBF)

Publicitate

Tautologie

Amsterdam acvatic e tautologie: și simboloc și logic! În fond, ce mai poate fi spus cînd totul a fost spus, ce mai poate fi văzut cînd totul a fost văzut? Amsterdam e, în primul rînd, cercuri de canale, dar e mult mai mult decît atît. Iar dacă e de ”prizat” ceva prin toți porii și de tras adînc în plămîni, e arta (locului) ca o pudră fină…

(Foto în Amsterdam, 12 august 2015. Fotografiile și textele de pe acest blog sînt sub incidența legii drepturilor de autor. Orice reproducere nu este posibilă fără acordul autorului, D.A.)

Balanța lui Vermeer

Scenele de interior pictate de Vermeer surprind, în partea stîngă a tablourilor, lumina generoasă a ferestrei ușor deschise, sau a celei filtrate de sticla colorată a unui vitraliu. În planul îndepărtat al picturii este plasată o hartă sau, de cele mai multe ori, un tablou. Dacă a ține un tablou într-o cameră în Olanda orașelor din sec. al XVII-lea era un fapt cît se poate de normal, plasarea unei hărți e oarecum neobișnuită, dacă nu am admite sensul alegoric. În aceeași logică e de înțeles și jocul tabloului în tablou la Vermeer! El nu e un simplu ”element” cu ”efect decorativ”, ci potențează – printr-o metapercepție a privitorului – spiritul picturii, sugestiile prim-planului. În tabloul ”Cîntăreața la chitară” (pictat între 1669 – 1672 și aflat la Londra, Iveagh Bequest Kenwood House) se regăsește un peisaj senin, cu un copac înfrunzit, surprins în splendoarea lui vegetală. Zîmbetul fetei și peisajul stenic trimit, în tăcerea picturii, la un moment de muzică veselă, poate lirică și în compania cuiva către care tînăra privește cu încîntare. Într-o altă pictură, cu o femeie matură improvizînd la clavecin (tablou pictat între 1670 – 1673 și aflat la National Gallery, Londra), un cupidon triumfător ține companie stării de spirit zglobii-provocatoare erotic…
Însă ce anume îi poate determina unei femei care ține o balanță, starea de contemplare în care e surprinsă ? (Tabloul ”Femeie ținînd balanța”, pictat în 1662 – 63, 38 cm x 42,5 cm se află la National Gallery of Art, Washington) Chipul ei nu mai are nimic provocator, privirea e coborîtă, ochii sînt aproape închiși în liniștea meditației. Balanța e în echilibru. Cealaltă mînă stă retrasă, nici un gest de a pune ceva în balanță nu se întrevede. Artistul a pictat un gînd, nu o mișcare! Iar gîndul e revelat de tabloul-oglindă din planul îndepărtat, pe care femeia îl acoperă în parte, scoțînd în evidență mărimea lui neobișnuită. Tabloul din tablou e ”Judecata de apoi”. La vremea la care a pictat Vermeer, fascinația temei se stinsese demult, de vreo 100 de ani. Pictura flamandă a dat capodopere cu tema ”judecății…” pe la 1550. În contrast cu tabloul escatologic sumbru, chipul femeii poartă o lumină împăcată. În fața tentațiilor lumii de care e înconjurată, aur, perle, cărți, postavuri, balanța ce e ținută cu delicatețe nu se înclină…

(Notă: datarea lucrărilor și reproducerile sînt preluate de pe Wikipedia)

Lecția de anatomie a luminii

De fapt, ce anume mă face să nu mai simt nici o urmă de ”cotidian”, de iluzoriu, chiar și numai pentru cîteva minute, cînd văd o pictură de exemplu, despre care îmi vine să spun ”îmi pare că este vie”? Nu că e ”desăvîrșit” de frumoasă, nu asta mă înalță; în fond, o imperceptibilă fisură estetică face vizibile ”limitele” picturii în raport cu ”desăvîrșirea” și efectele ”îmbătrînirii” pînzei și culorii… Și cu toate astea, sau, mai ales, pentru asta, un astfel de tablou e ”prezent”, a rupt cu trecutul și s-a așezat în ”lumina” de care am avut parte ca de un mare dar! Contemplîndu-i zîmbetul, privirea clară ce mă urmărește la rîndu-i din tablou, înțeleg că, da, dincolo de părere, ”tabloul e viu”: iradiază o lumină ca o icoană. Întrebărilor mele le-am găsit un posibil răspuns ”idealist” la Hans Sedlmayer. Analizînd capodopera lui Vermeer ”Elogilul picturii”, Sedlmayer înțelege că ”accentul este pus, ca în atîtea tablouri ale lui Vermeer pe trăirea luminii…” Tăcerea în care este închisă prin natura sa arta picturii e ”tainic însuflețită”. E „solemnă ca tăcerea din spațiul unei biserici în care se revarsă lumina. Lumina aceasta este – lucrul a fost adesea remarcat – «obiectul» propriu-zis al tabloului. […] ea are totodată caracterul unei lumini suprareale.” Dacă Sedlmayer vedea la femeia din tabloul ”Elogiul picturii” cum” o «lumină lăuntrică» este iradiată de fața ei – odată cu schițarea unui zîmbet fericit – care astfel se transfigurează, dobîndind o înaltă frumusețe…” eu mi-am amintit de ”Tînăra cu perlă” de la Mauritshuis. Tabloul acela mi-a oferit cîteva clipe de situare în lumină! (Hans Sedlmayer, ”Epoci și opere”, vol. I, București, Ed. Meridiane, 1991, pp. 286 – 298)

Muzeul Mauritshuis din Haga

Mauritshuis a rămas o fascinație venită din cărți, atît pare de special, chiar și după ce l-am vizitat. Dincolo de a fi ”un spațiu de expunere”, Mauritshuis e un palat, el însuși operă de artă, cu splendoarea pe care o presupune. La scara istoriei, chiar și pentru un palat, existența nu e deloc simplă, e o poveste a distrugerii și izbînzii în a-și spori frumusețea, în fond asta e vocația pe care umanul o cîștigă prin artă… Palatul a fost construit la Haga de Johan Maurits, conte de Nassau-Siegen. Ridicarea palatului, cu exteriorul său clasicist, ritmat de coloane adosate și înconjurat de apă, a durat 11 ani, între 1633 și 1644. După incendiul din 1704 au rămas doar zidurile exterioare. S-a întîmplat să fie luată decizia bună ca ruinele să nu fie demolate și palatul a fost restaurat. Pereții interiori și tavanele au fost refăcute în stuc alb și lambriuri, șeminee noi au fost reconstruite, adăugînd eleganță barocă prin saloane și în jurul unei ample scări centrale… Pictorul venețian Giovanni Antonio Pellegrini, aflat în epocă la Haga, e autorul picturilor murale din ”salonul aurit” al palatului.

Salonul aurit, picturi de venețianul Giovanni Antonio Pellegrini.

(Haga, foto D. A., 25.07.2014)