Tag Archive: Melancolie



…statuia asta ruptă din nori e opera unui bielorus ajuns la Paris, unde altundeva… Ossip Zadkine a venit cu statuia pe care o crease în 1956, la expoziția ce i-a fost consacrată la Cazinoul din Knokke în 1963… Comuna Knokke s-a îndrăgostit de ”Poetul”, l-a cumpărat și de atunci el împrăștie pe plajă un tainic fior tragic…
(foto 11.08.2017, Konkke, Belgia la țărmul Mării Nordului; copyright ©Dumitru Agachi)

În orășele cît se poate de modeste din Belgia, chiar și acolo, printre case roșii care dau impresia că oriunde te-ai alfa ești în același loc, găsești cîte ceva ce nu mai e în nota de obișnuit. În Herenthout am dat de omul sculptat de Rik Van de Wouwer. Autorul e la vîrsta maturității (s-a născut la Anvers în 1974 și tot acolo a făcut masteratul în arte) însă pare a înțelege umanul cu o sensibilitate mai degrabă apropiată de candoare și nu de sarcasm. Lîngă biserica din Herenthout omul lui Van de Wouwer e ”Peer Stoet”. Purtînd un trombon, e o figură simbol pentru 121 de ani de carnaval în acel oraș! În ușoara lui gîrbovire și disproporție, privit de la distanță, personajul pare comic. Cînd te apropii însă, e frapantă melancolia (ca o boală atroce) din ochii mari. Atît e de natural situat în tristețe, încît ea curge din cearcăne, din ridurile adînci și căzute, și coboară unduindu-i hainele în cutele suferinței. E surprinzător că tocmai o astfel de postură depresivă a fost aleasă de artist pentru a celebra un carnaval. Sau poate că tocmai asta e, rîzînd bufonul nu e niciodată vesel, așa e ”nebunia” și inadecvarea lui…

(Foto 31.01.2015, Herenthout, Belgia)

La Bruxelles e un sfîrșit de săptămînă (20 – 22.04.2012) cu două spații aglomerate dedicate artei contemporane (trimit aici și aici)… Cum e prea mult, le-am vizitat ”virtual” pe ambele și m-am decis pentru a-l ”cerceta” cu privirea pe cel care, mi-am zis, se păstrează mai relaxat în limitele estetice ale artelor vizuale, mă rog, așa cum le văd eu! (admit, mai ales tehnicile și mesajul pot fi duse la extrem, adică pînă la negare și reîntoarcere). Oricît de extinse sînt acele limite, ”artă” înseamnă demers creator, idei, conținut artistic și estetic (paradoxal, chiar și atunci cînd ambele sînt abandonate) și nu în ultimul rînd o formă, chiar evanescentă, de efort creator, admițînd că în formula estetică și tehnica adoptate nu se mai regăsesc pensonul sau dalta. Am vizitat, prin urmare, OFF-Art Fair Brussels 2012, simezele negre aflîndu-se în vechea Bursă din Bruxelles, în care se mai păstrează și cîteva bănci masive din lemn de stejar… Organizatorii afirmă pe site-ul oficial că tîrgul are girul criticii, că au funcționat criterii de selecție și că manifestarea și-ar găsi un loc în istoria artei (dacă nu cumva cuvintele s-au golit de sens, rămînînd doar publicitatea!) După ce am văzut expoziția, pot vorbi de oarecare dezamăgire… Cîteva remarci: printurile reprezintă cam jumătate din producția care se poate agăța de perete și e căutat subiectul insolit, spre exemplu imaginea unei femei goale culcată pe un vîrf de stîncă, nici naiba nu-și poate imagina de ce e acolo, a fost ”abandonată” cu elicopterul din care artistul o fotografiază, altă explicație nu poate fi…  Un astfel de peisaj e întotdeuna însorit! Nu lipsesc imaginile suprapuse, se joacă artistul cu cîteva reflexii sau cu imaginea trucată ”suprarealist”… Sculptura: e de plastic! Pictura: e mereu pe cele două căi, figurativ – nonfigurativ. Excelează desenatorii în creion, pare o artă redescoperită cu oarecare mirare, ”iată ce pot ei”, la ce nivel de precizie în redarea (meta)realității au ajuns… Nonfigurativii se rezumă la teme suave, un fluture pe lampă e redat într-un tablou enorm, teribil colorat. Lucrările au dimensiuni rubensiene, însă spațiul de expunere vizat nu va mai fi catedrala ci unul al arhitecturii goale, în care tabloul e privit de la distanțe kilometrice!

(Foto D. Agachi, 21.04.2012., Bruxelles)

Pustiu

Pe masă nu mai e ceai, nimic altceva

În mansardă nu mai e loc, nimic altceva

Pe scară nu coboară nimeni, nimeni altcineva

Prin mesteceni nu mai trece vîntul, nimic altceva

În stradă nu mai e nimic, nimic altceva

La metrou nu așteaptă nimeni, nimeni altcineva

Vagonul e gol, nimic altceva

Tunelul e lung, nimic altceva

Scara pare mereu pustie, nimeni altcineva

Prin gura ei hîdă nu zbura nimic, nimic altceva

Un măr cade metalic, nimic altceva

În mănuși nu mai sînt mîini, nimeni altcineva

Prin turnuri stau păseri, nimic altceva

Vuiet se aude din clopot, nimic altceva

Mă întorc la mine însumi, niciunde altundeva

Închid pătratul negru… Nimic! Nimic altceva…

Îngerul

În fiecare clipă
citesc Doamne despre atîta
suferință…
Ca un înger căzut e fiecare cuvînt, fiecare tristețe
ca melancolia îngerului
palma mi s-a lipit de obraz
nu știu, voi mai avea putere să nu-mi cadă
aripa mea pestriță…
Mi-am pătat aripile
cu suferința scrisă pretutindeni
E zugrăvit un înger în labirintul
în care rătăcesc printre grafitti
cu gîndul Doamne, cu mîna lipită de obraz…

(Pictură de Edgar Ende,  Die weinenden Bäume, 1954, oil on canvas, 70 x 90 cm)