Tag Archive: Manastirea Humor


Cu vreo 30 de ani în urmă cînd am descoperit Humorul – ”farmecul Bucovinei”, cum spune Elena – mergeam la Voroneț și Mănăstirea Humorului pe jos, locurile erau atît de frumoase încît cele 4 ore pe zi cît dura plimbarea dus-întors erau mereu o încîntare. Umblam pe niște scurtături și ne opream musai la prunduri în albiile Moldovei, Humorel sau Voroneț, era plăcerea mirosului de brad și o liniște de drum de țară pe care, din cînd în cînd, spuneam bună dimineața ori ”sară bună” cîtorva care mînau o vacă sau un cal, întotdeauna uriaș, cît un tractor de pădure. Față de ce văzusem prin părțile noastre la ”cîmpie”, casele de pe acolo ne păreau de ”gospodari” aranjați, cele mai multe aveau odaie cu verandă la etaj, pe lîngă care acoperișul țuguiat, întotdeauna din șindrilă, făcea un complicat și pitoresc joc de pante. Ne încînta ”prosperitatea” zonei, impresia că în acele sate, chiar și în plin comunism, se trăia mai bine și, în orice caz, mai ”frumos”, toate cîte vedeam, obcini, păduri, case, culminînd cu bisericile pictate, erau frumoase… Însă ca oricînd, lumea o ia razna, ”lumea asta smintită” cum îl auzisem pe Grigore Leșe, iar ”bunăstarea” și-a pierdut ”bunul șimț” și de vreo zece ani pădurile Humorului au căpătat un miros greu de ”căsoaie” urîte și zbuciumate. Și despre o casă se poate spune că e ”cuminte” sau ”proastă”. Mă tot întreb ce anume te face să trăiești o viață cu ”proasta” de casă, crezînd despre tine însuți că ești verde împărat, cînd toate din jur se usucă…

(Foto Elena Agachi, 7-8.07.2012, casă bătrînească în Mănăstirea Humorului)

Revenire

Când am vizitat Coşula, într-o superbă zi a sărbătorilor trecute, am revăzut fragmentele atât de expresive ale picturii murale medievale din biserica Mănăstirii. Mi-am amintit de un text mai vechi şi îl reiau aici, după ce l-am aerisit de paranteze şi trimiteri bibliografice…

Îngerul emblematic de la Coşula

De cum l-am privit acum nişte ani, Arhanghelul acela zugrăvit în biserica Mănăstirii Coşula m-a fascinat… Încercam să-l întreb, poate prea prietenos, trecând peste deferenţa necesară lumii de dincolo, ce-mi spune, de cum priveşte, ca într-o adâncă adorare către înalt.
Scena cu Arhangheli marchează simbolic locul Coşulei în pictura murală din vremea lui Rareş. Compoziţia zugravului rămas încă anonim, conţine patru personaje-emblemă: Maica Domnului stă pe tronul slavei, ţinând în braţe pruncul Iisus, iar de o parte şi de alta sunt Arhanghelii Mihail şi Gabriel. Cercetătorii artei au remarcat locul special ocupat de această scenă în picura medievală de apogeu, spre exemplu la Mănăstirea Humor unde, ca şi la Coşula, „de ambele părţi ale Mariei şi ale lui Hristos stau îngerii Gavril şi Mihail într-o mişcare uşoară de adorare.”

Dacă în reprezentările mai vechi ale scenei „axa centrală şi obiectul adorării este Hristos, aici adorarea se îndreaptă în primul rînd către Fecioara Maria, mama lui Hristos.” Termenul uşoară capătă o bogăţie de sensuri, de la semnificaţia imaterialităţii, sugestia diafanului, până la elanul „de uimitoare comuniune spirituală” (cum admirabil surprindea un erudit istoric al artei, Sorin Ulea, despre o altă scenă emblematică a Coşulei, cea a Sfinţilor Teodori).
Dar, dacă există o psihologie a îngerilor, care ar fi, să spunem aşa, trăsătura lor principală de „caracter”, care să le definească portretul: aceasta, spun cunoscătorii, e una ireductibilă: pacea. Mijloacele zugravului puse în slujba transmiterii stării de pace sunt ochii şi atributul lor divin, blândeţea, premergătoare păcii. Pacea rezonează plenar cu omul care priveşte, îngerul fiind transmiţătorul de mare şi neştirbită fidelitate al acestei stări: „pacea care te pătrunde nu e din această lume; ea e de «dincolo» şi coboară în tine din infinitul abstract şi transcendent”. În cazul Coşulei, îngerii în haine princiare bizantine, exprimă condiţia cristică de Prinţ al păcii.
La Coşula, tabloul Maicii Domnului pe tron adorată de îngeri are înălţimea cu puţin peste statura unui om, iar acest plasament, atât de apropiat omului în rugăciune, este cheia compoziţiei, reliefând înalta teologie pe care o stăpânea zugravul. De pe genunchii Maicii Domnului, Iisus copil binecuvântează cu ambele mâini spre cei doi Sfinţi Arhangheli, Mihail în dreapta şi Gabriel în stânga, binecuvântând astfel, atât pe arhangheli cât şi pe omul privitor însuşi. Ce surprinde însă, cu o forţă iradiantă copleşitoare, pe privitorul atent, este starea de rugă angelică împăcată, deşi extrem de intensă, pe care o transmite mai ales chipul Arhanghelului Mihail. Acest tablou prezintă paradigma în absolut a rugăciunii. Pentru privitor, mesajul îngerilor ar trebui să fie clar: „neîncetat vă rugaţi”, după cerinţa maximalistă apostolică, dar urmând învăţătura păcii, „toată grija cea lumească să o lepădaţi”.
Andrei Pleşu remarca la îngeri tocmai postura mediatoare în relaţie cu umanul, postură pe care a zugrăvit-o şi teologul pictor la Coşula: „Îngerii au această calitate puţin obişnuită de a fi simultan aproape de Dumnezeu şi aproape de om.” Mai mult, în imposibilitatea contemplării umane directe a divinului, prin înger se produce breşa revelatorie, fisura consistentă către celest: „… îngerii văd faţa lui Dumnezeu. Ei sînt, într-un anumit sens, «faţa» lui Dumnezeu, ecranul protector prin care Dumnezeu se arată creaturilor sale.”
Fiind faţa-către-faţă dintre Dumnezeu şi om, oglinda care nu reflectă şi nu potenţează, ci transfigurează, „îngerul e şi «imediata vecinătate» a omului. El e «prietenul său ceresc», pedagogul său neobosit, ghidul şi protectorul său.” La Coşula, îngerii instituie o puternică acţiune pedagogică prin explicitarea modelului ceresc al rugăciunii, exemplificare mediată de talentul de excepţie al zugravului. Strădania acestuia a fost cu atât mai motivată cu cât urma să ia fiinţă mănăstirea, iar vieţuirea monastică impune ca „Înainte de a deveni o imitatio Christi, viaţa omului desăvârşit începe prin a fi o «vita angelica», o imitatio angeli.”
Dar cum poate fi imaginea îngerului investită cu atâta forţă de inducţie pedagogică? Paradoxal, chipul de la Coşula al Arhanghelului Mihail exemplifică această forţă prin tocmai lipsa lui de personalitate, îngerul „nu are opinii şi gânduri şi intenţii proprii. El e un mediu, un simplu mediu. Şi cu atât e mai talentat artistul cu cât poate pune în lumină această şi numai această însuşire a îngerului de transmiţător al fluidului divin” (Sorin Ulea).

Prin uşor contrast cu această cerinţă de lipsire de psihologic şi, poate, potenţându-i sugestia de transmiţător divin, zugravul de la Coşula a pus pe chipul îngerului o seriozitate extremă, supradimensionând, cu un control demn de remarcat, trăsăturile anatomice ale gâtului, tensionându-l şi transfigurându-l.
Prin ochii ridicaţi spre înaltul transcendenţei şi printr-o infimă coborâre a colţului gurii, zugravul a plasat pe chipul îngerului o uşoară tristeţe, cu rolul de a spori seriozitatea contemplării rugătoare. Transparenţa angelică este calitatea desăvârşit zugrăvită la îngerul Coşulei, pictorul reuşind pe deplin să redea omului „putinţa să treacă cu privirea prin el, prin eterul din care e făcut, spre a contempla ceea ce e dincolo de el, în infinitul frumuseţii nevăzute a Divinităţii, frumuseţe pe care, începând să o întrevadă cu ochii materiali în imaginea pictată, sfârşeşte prin a o vedea cu ochii minţii”, după cum remarca Sorin Ulea, în consideraţiile sale de „angelologie şi estetică”.

(Foto D. Agachi, 31.12.2010, Biserica Mănăstirii Coşula)

Spuneam în textul anterior că spiritul lui Dumitru Irimia a înţeles în profunzime marea pictură murală medievală din Bucovina, locul şi rolul acesteia în spiritualitatea românească. Redau un text scurt, dar de surprinzătoare sinteză, pe care profesorul l-a publicat.

100_1743a

(Mănăstirea Voroneţ)

Sacru şi estetic în arhitectura şi pictura mănăstirilor bucovinene

 

Întemeietorii bisericilor şi mănăstirilor bucovinene, domnitori şi boieri iluminaţi, demonstrează prin ctitoriile lor că aveau deplina conştiinţă că existenţa şi esenţa specifică a unui popor se pot apăra, în bătălia cu agresivitatea istoriei şi cu timpul numai prin valori de înaltă spiritualitate, estetică şi sacră deopotrivă.

Bisericile şi mănăstirile din această parte a ţării se află într-o perfectă armonie cu spaţiul înconjurător (munţi, păduri, ape curgătoare), integrate în acelaşi ritm cosmic, în măsură să creeze o armonie profundă între fiinţa umană şi fiinţa lumii sub semnul sacrului.

Pictate în interior şi pe pereţii exteriori în întregime, pînă la turle (aici sensul e că include turlele, n. D.A.), bisericile bucovinene s-au constituit într-o Biblie deschisă, nu numai ca o Carte cu semne sacre, ci şi ca o lume sacră deschisă; un spaţiu privilegiat în care timpul istoric se confundă mai întîi, apoi trece în timpul cosmic, purtînd însemnele Transcendentului.

Integrată în ritmul întregului, pictural, arhitectonic, spaţial, icoana ortodoxă depăşeşte aici funcţia de reprezentare pentru a-şi asuma o funcţie ontologică, întemeietoare de sacru. Ieşirea din spaţio-temporalitatea cotidiană, profană, se face mai întîi prin întîlnirea omului cu pictura exterioară, înainte de a trece pragul de intrare în biserică şi înainte de a începe slujba religioasă.

Prof. Dumitru Irimia

(în broşura Mănăstirile din Bucovina, pietre de temelie creştină, prezentare artistică, editare şi tipar TERRA DESIGN, Gura-Humorului, an neprecizat)

105_0578a

105_0626a

(Mănăstirea Humor, pronaos, peretele suduic, scene din Imnul Acatist)

Transcriind textul, am avut puternica impresie că fiecare rând propune un epilog la ceea ce istoria şi estetica artei medievale au glosat vreme îndelungată:

  1. Dimensiunea etică-militantă: „aveau deplina conştiinţă că existenţa şi esenţa specifică a unui popor se pot apăra … numai prin valori de înaltă spiritualitate, estetică şi sacră deopotrivă”;
  2. Armonia cu spaţiul înconjurător, de care au vorbit cercetătorii, dar pe care nu au pus-o în relaţia ei de esenţă, aceea de a fi „în măsură să creeze o armonie profundă între fiinţa umană şi fiinţa lumii sub semnul sacrului”;
  3. Că pictura interioară şi exterioară au reprezentat tratatele de teologie de larg acces, imagine şi text care se dublează, este observaţia care s-a desprins încă de la primele cercetări sistematice, de la începutul sec. XX. Însă observaţia demnă de remarcat a profesorului este aceea că, pictate integral, bisericile bucovinene au devenit „o lume sacră deschisă” şi că „icoana ortodoxă depăşeşte aici funcţia de reprezentare pentru a-şi asuma o funcţie ontologică, întemeietoare de sacru”;
  4. Nu am întâlnit în lucrările consacrate genului, sublinierea rolului profund cathartic al picturii exterioare din Bucovina. În fond, dincolo de percepţii iniţiate şi subtile despre valori istorice şi estetice, rolul cathartic este singurul care contează în situarea în lume a insului trăitor şi că, în preajma bisericilor din Bucovina,  depăşirea condiţiei profane „se face mai întîi prin întîlnirea omului cu pictura exterioară”.

P1251306a

(Mănăstirea Moldoviţa, stâlpul pridvorului, faţada sudică)

Despre „misterul” picturii exterioare la cele câteva biserici din nordul Moldovei, la care pictura s-a păstrat şi despre exegeza semnificaţiilor acesteia s-a scris, cu lăudabilă acribie, într-un efort ce ţine deja de durata lungă a istoriei. Începuturile fructuoase ale focalizărilor axiologice asupra picturii exterioare coboară spre deceniul IV din secolul trecut… Nu e aici locul unei dezvoltări a temei, poate că îmi va dărui cândva divinitatea leaca de răgaz ce-mi este necesară.

Duminica trecută (14 septembrie) abia am perceput sunetul aproape stins al frescelor Mănăstirii Humorului. Era un cer plumburiu, poate el să fi estompat percepţia modulaţiilor fine, armonia imnică dintre brazi şi trandafiri: frescele cu iradieri de vitraliu.

Cuvintele mele de acum ţin de o necesară trimitere recuperatoare: propun o carte care, la vremea sa şi mai târziu, pare a fi trecut prea discret. Este o lucrare pe care o recomandă însăşi personalitatea de excepţie a traducătorului, părintele Dumitru Stăniloaie. Poate că titlul lucrării lui Wilhelm Nyssen e mult prea poematic, însă el exprimă căldura şi emoţia autorului: Pămînt cîntînd în imagini, cu subtitlul Frescele exterioare ale mînăstirilor din Moldova şi a apărut în 1978 (Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române). Preiau din prefaţa cărţii câteva note lămuritoare despre personalitatea autorului: s-a născut la Köln şi a studiat teologia, filosofia şi istoria artei la universităţi din Germania şi Franţa. A obţinut titlul de doctor în teologie iar în perioada apariţiei cărţii era duhovnicul studenţilor catolici de la Universitatea din Köln,  unde era şi profesor de istoria artei. Despre acest prelat al bisericii catolice părintele Stăniloaie nota că manifestă „o preţuire plină de afecţiune faţă de pictura exterioară a mănăstirilor…El vizitează mînăstirile din Bucovina aproape în fiecare vară” (prin urmare, numai o repetată observare poate releva copleşitoarea diversitate de teme şi motive).

Un alt titlu, dat de Wilhelm Nyssen unei colecţii de reproduceri după unele scene murale, îmi pare cu mult mai inspirat, de o copleşitoare sinteză şi precizie teologice: Lumini ale mântuirii în mijlocul pământului. Frescele exterioare ale mănăstirilor din Moldova.

Wilhelm Nyssen a avut şansa, oferită de lumea occidentală unde s-a format, de a fi cunoscut marile realizări ale artei eclesiale din apus. Încât cele spuse de el despre pictura bisericilor moldoveneşti capătă girul unui subtil iniţiat la privirii: „ori de cîte ori vizitează cineva mînăstirile din Moldova, privind strălucirea intensă, de un cromatism neobişnuit al picturilor exterioare, înţelege tot mai clar că […] ele trebuie să-şi aibă originea în stihurile imnelor străvechi, dar cu înţelesuri înnoite, în timpurile mai apropiate”. Dotat cu un rafinat ochi muzical, autorul a înţeles profunzimea imnică şi înalta teologie a marilor scene zugrăvite cu o forţă de narare epopeică, iar timpurile mai apropiate la care face referire sunt cele ale „voievodului iconograf” Petru Rareş.

Având şansa contemplării directe, Wilhelm Nyssen observă aceeaşi rădăcină imnică în transparenţele spaţiului sacru în tradiţia occidentală: „Cine a privit de mai multe ori cu atenţie lumina interiorului Catedralei din Chartres, ştie că strălucirea tematică a ferestrelor acesteia nu are o cauză întâmplătoare, ci una spirituală şi anume … însăşi tradiţia imnelor de laudă…”    

Dacă a privi în genere o operă de artă presupune abstragerea din spaţiul înconjurător, fundalul neutru, Nyssen observă că, „dimpotrivă, la privirea frescelor exterioare ale mînăstirilor din Moldova […] observatorul […] e mai întîi scos din sine însuşi, deoarece ceea ce vede nu este despărţit de mediul înconjurător, ci se găseşte în mijlocul unui peisaj colorat cu verdele ca fond fundamental”, iar pelerinul, „la prima privire a acestor fresce se odihneşte în contemplarea lor, ca într-un fel de saturare şi de linişte.”

Cromatica şi densitatea tematică i-au sugerat autorului paralele de o mare forţă imagistică: „arta acestei picturi, întocmai ca la ferestrele catedralelor gotice timpurii din Franţa, nu e realizată pe spaţii şi figuri mari, ci într-o figuraţie măruntă, celulară, astfel încît se condensează în impresia picturală a unui opal de mare strălucire multicoloră.”

Pe lângă cele spuse, lectura cărţii degajă esenţiale observaţii, inedite punţi revelatorii prin care „mînăstirile spaţial mici ale Moldovei sunt puse în legătură cu cele mai cutezătoare creaţii ale goticului francez.”

Trimit la un alt text postat pe blog, cu meditaţii în urma călătoriilor mele din vara asta şi a contactului de copleşitoare revelaţie pe care l-am avut cu monumentalitatea catedralei gotice: http://elenaagachi.wordpress.com/2008/07/24/e-vremea-catedralelor-dumitru-agachi/