Tag Archive: Leon Spilliaert


”Țipătul” pictat de Munch (prima versiune, 1893) e, poate, cel mai cunoscut gest expresionist! Scena se petrece pe un pod, poate un dig, în bătaia vîntului din larg. Reușita pictorului de a transmite această atmosferă stranie prin ”volute” de culori intense, creează starea care amplifică pînă la insuportabil impresia vie că auzi strigătul mut. Cadrul de natură, așa cum l-a redat pictorul, dă forță straniului…

dscn3999w2
După 10 ani, un pictor din Ostende, Léon Spilliaert, o figură a expresionismului melancolic, dacă nu chiar tragic, pictează o femeie singură țipînd.

Femeia e surprinsă într-un moment în care vîntul a obosit-o. Abia se mai poate susține de balustrada de fier. E îmbrăcată într-o rochie neagră. Dantela albă accentuează impresia de întunecat. Lumina venind dinspre mare, din spatele femeii, filtrată de ceața care închide perspectiva, dă umbre intense, de parcă digul însuși ar fi lichid, sugerînd o balustradă în derivă. Totul pare mișcător în tabloul metaforic și, totuși, înghețat în negru. În părul femeii e prinsă o fundă, poate o floare roșie, nici nu-ți explici cum rezistă în coafura deșirată de vînt. E un punct de culoare în jocul dintre alb și întunecat. Strigătul intens al măștii e pe măsura groazei de a mai suporta angoasa, vîntul, timpul…

dscn4000w1
(Léon Spilliaert, ”Rafala”, ”La Rafale”, ”The Gust of Wind”, 1904. Mu.ZEE, Ostende. Ansamblu și detaliu. Am văzut tabloul de dimensiuni reduse, cît un carton obișnuit de desen, în impresionanta expoziție dedicată celor doi maeștri ai locului, Ensor și Spilliaert. Foto, 4.01.2016; text și imagini sub incidența drepturilor de autor)

IMGP5018w

În comoditatea virtuală mai este oare muzeul frecventabil? Răspunsul meu este da! De vreo 10 ani muzeele europene se transformă. Apar idei noi și noi muzee…

Musée Fin de Siècle din Bruxelles este o încîntare. O modernizare ce a durat doi ani a făcut din etajele clădirii un spațiu agreabil, excelent luminat și, mai ales, odihnitor. Trecerile cromatice de la un spațiu la altul sînt imperceptibile și totul în relație discretă cu dominanta de culoare a exponatelor… Ele ”răsar” luminate, restul e doar scenografie necesară. Iar ”ideile” circulă de peste tot, într-un demers care e prea puțin (abia perceptibil) didactic și deloc saturat istoric. Musée Fin de Siècle evocă mai degrabă terapia estetică (de recuperare) după acel „mal du siècle” agonizant, sfîrșind eliberator în sarcasm, grotesc – Ensor, în straniu – Spilliaert și în exuberanța decorativă a ”noii arte”- arhitecți, sticlari și pictori, maeștri în general. Acel fabulos stil 1900 conține toată ”arhitectura” tematică și stilistică din arta secolului XX.

15695_2
Spilliaert în Musée Fin de Siècle, Bruxelles (fotografie de pe site-ul muzeului)
15695_3
Una dintre femeile întunecate ale lui Spilliaert; Femeie în tren (fotografie de pe site-ul muzeului)
spilliaert-10223-l
Spilliaert, Hangarul dirijabilului (fotografie de pe site-ul muzeului); o pictură surprinzător de ”suprarealistă”…
spilliaert-11223-l
IMGP5060w
IMGP5064w

IMGP5103w

Arta: vibrații între demoniac și angelic…

IMGP5016w

(Musée Fin de Siècle, Bruxelles; fotografiile care nu sînt preluate de pe site îmi aparțin; foto 2.03.2014)   

Stropii loveau și nici un ropot
Nu se auzea pe țigle
Liniștea înecată
În ploaie s-a întins ca o perdea peste lună
La fereastra mansardei șiroiau
Strălucitoare franjuri de apă mută
Nu auzeam vîntul în foșnetul parfumat
Al părului tău
Rătăcirea e un vis iarăși și iarăși
Prin ploaia întunecată oarecînd am uitat
Adierea văii cu iarbă înaltă unde coasa
Și-a rupt oțelitul tăiș
Pășeai fără umbră
Ca printr-o apă mare fără vuiet
Și nu m-ai trezit în noaptea primei plecări
Fîlfîia stins din aripi
Pasărea năvoadelor în care visam
Adîncile noastre tăceri…

(Imagine de aici, reproducere după: Léon Spilliaert, Dike, Ostende, Light Reflects, 1908, ink wash and watercolor on paper, 47.8 x 39.5 cm, Paris, Galerie David Lévy & Associés; Photo : Galerie David Lévy)

Întîlnirea

Într-o seară de iunie
Îmi spuneai că verdele abia ieşit
Din primăvară va sîngera
Sub vîntul secerişului
Luna se cufunda în autostradă, prin întunericul curgînd din asfalt
« Luna umbrei, umbra lunei
Se amestec, se-nfășoară. »
Vorbeai
Să ne vedem sufletele era ultima dorinţă
În acea spaimă de noi înşine
« Înfășat în întuneric,
Eu nu văd, nu aud șoapte. »
Atunci am căutat spre tine întrebîndu-te
Cum se mai pot încălzi mîinile unele în altele ?
Florile lunii aşteptau reci să le găsim astrul….

(Citate: M. Eminescu, Luna iese dintre codri, text aici. Imaginea: reproducere după  Léon Spilliaert, Clair de lune et lumières, vers. 1909, sursa)

În expoziţia Simbolismul în Belgia am întâlnit un artist al straniului, Léon Spilliaert, al vertijului luminii întunecate. Lucrările sale sunt, vorbind într-o percepţie extraestetică, printre cele mai greu de privit din expoziţie. Plumburiul e, dincolo de tehnică, o materie terifiantă. Stranietatea sa vine din tensiunea aşteptării, indusă de halucinantă linişte a stării de încremenire.

Léon Spilliaert, Jeune femme sur un tabouret, 1909, medium gouache, watercolor, wax crayon, pastel, wash, 70,3 x 59, 9 cm (colecţie particulară)

Léon Spilliaert,Vertige, 1908, aquarelle, lavis d’ encre de Chine et crayons de couleur sur papier

Léon Spilliaert Plage au clair de lune, 1946, encre, aquarelle et crayon de papier, 50 x 65 cm (colecţie particulară) (sursa)