Balanța lui Vermeer

Scenele de interior pictate de Vermeer surprind, în partea stîngă a tablourilor, lumina generoasă a ferestrei ușor deschise, sau a celei filtrate de sticla colorată a unui vitraliu. În planul îndepărtat al picturii este plasată o hartă sau, de cele mai multe ori, un tablou. Dacă a ține un tablou într-o cameră în Olanda orașelor din sec. al XVII-lea era un fapt cît se poate de normal, plasarea unei hărți e oarecum neobișnuită, dacă nu am admite sensul alegoric. În aceeași logică e de înțeles și jocul tabloului în tablou la Vermeer! El nu e un simplu ”element” cu ”efect decorativ”, ci potențează – printr-o metapercepție a privitorului – spiritul picturii, sugestiile prim-planului. În tabloul ”Cîntăreața la chitară” (pictat între 1669 – 1672 și aflat la Londra, Iveagh Bequest Kenwood House) se regăsește un peisaj senin, cu un copac înfrunzit, surprins în splendoarea lui vegetală. Zîmbetul fetei și peisajul stenic trimit, în tăcerea picturii, la un moment de muzică veselă, poate lirică și în compania cuiva către care tînăra privește cu încîntare. Într-o altă pictură, cu o femeie matură improvizînd la clavecin (tablou pictat între 1670 – 1673 și aflat la National Gallery, Londra), un cupidon triumfător ține companie stării de spirit zglobii-provocatoare erotic…
Însă ce anume îi poate determina unei femei care ține o balanță, starea de contemplare în care e surprinsă ? (Tabloul ”Femeie ținînd balanța”, pictat în 1662 – 63, 38 cm x 42,5 cm se află la National Gallery of Art, Washington) Chipul ei nu mai are nimic provocator, privirea e coborîtă, ochii sînt aproape închiși în liniștea meditației. Balanța e în echilibru. Cealaltă mînă stă retrasă, nici un gest de a pune ceva în balanță nu se întrevede. Artistul a pictat un gînd, nu o mișcare! Iar gîndul e revelat de tabloul-oglindă din planul îndepărtat, pe care femeia îl acoperă în parte, scoțînd în evidență mărimea lui neobișnuită. Tabloul din tablou e ”Judecata de apoi”. La vremea la care a pictat Vermeer, fascinația temei se stinsese demult, de vreo 100 de ani. Pictura flamandă a dat capodopere cu tema ”judecății…” pe la 1550. În contrast cu tabloul escatologic sumbru, chipul femeii poartă o lumină împăcată. În fața tentațiilor lumii de care e înconjurată, aur, perle, cărți, postavuri, balanța ce e ținută cu delicatețe nu se înclină…

(Notă: datarea lucrărilor și reproducerile sînt preluate de pe Wikipedia)

Publicitate

Infernul

Printre colaje înrămate din chiloți de damă sau cheutori ”artistice” de nasturi – kitsch-ul nu e niciodată exagerat – se distingea la Art Truc Troc 2013, Bruxelles, prin dimensiuni și chiar prin ”vizibilitatea” în care era plasat, un triptic al unui revoltat. Cei mai mulți și multe se uitau cu destulă atenție, era necesar să privești și foarte de aproape în ”infernul” detaliilor, după care autorul primea diagnosticul necruțător: ”e bolnav la cap”! În cîteva rînduri autorul camuflat într-un privitor atent al propriei creații l-a și auzit, i-am surprins așeeași grimasă, oarecum amară și împăcată. Zîmbetul de mag m-a făcut să-l întreb pe acel privitor pe care-l vedeam exersat, dacă nu cumva el e autorul… S-a adeverit, se numește Lucas Racasse, așă că i-am spus – evitînd inutile intoduceri care oricum enerveaza pe orice revoltat – că e un foarte bun cunoscător al artei Evului Mediu. Asta l-a făcut să-mi destăinuie, cu destulă vervă, că aștepta exasperat să vadă cineva legătura dintre Judecata de apoi și tripticul său. Pînă și faptul că a tratat compoziția în 3 ”tablouri ” era una dintre legăturile destul de grosiere, în plus ființele bestiale ale lui Bosch se plimbă lejer prin spațiile ample ale colajului lui Lucas.

Tema i-a fost sugerată oarecum revelatoriu: în urmă cu vreo doi ani a întîlnit o actriță a cărei replică obsedantă era că trăim de fapt în plin Ev Mediu, cu aceleași obsesii, superstiții, frici și emoții colective. Compoziția lui Lucas e cît se poate de ”canonică”, e în viziunea unuia dintre maeștrii temei, Crispiaen van den Broeck (tabloul aflat la Musée d’Art ancien, Musées royaux des Beaux-Arts de Belgique, Le jugement dernier, 1560, îmi pare dintre cele mai ”seducătoare”), doar simbolica e actualizată. In locul ”diavolilor” cu plisc devorator, Racasse îi face stăpîni ai infernului pe diavolii-taur de pe Wall Street, în costume negre ”de firmă”. Însă pe Racasse îl interesează ”stilistica” doar pentru a-și îmbrăca revolta. Pentru el arta e debușeul care-i permite să-i facă porci pe cei pe care-i vede răspunzători de tot ”infernul”, cei 100, ar putea fi 1000, sînt mii de fapt, într-un montagne russe al aurului lumii. Lista primilor 100 ale căror fețe se regăsesc rînjind în spirala lui Lucas se afa sub tablou…

Lucas Racase, Wonderland & les 100 personnes les plus riches du monde, fresque 5 x 2,5 m // 2013 // 5 ex. // digital UV print sur dibond

Destul(e) – variațiuni pe temă

Tema ”judecății de apoi” a cunoscut în pictură variații și diferențe specifice notabile, nu sub aspectul viziunii ci, firește, al tratării, după cît de diferite au fost ”oglinzile” estetice în care s-a reflectat… Cea întoarsă spre răsărit, cu efectul ei de transfigurare, îmi era oarecum cunoscută din arta moldovenească a secolului al XVI-lea, celebră fiind realizarea de la Voroneț, însă apogeul părîndu-mi fresca din vremea lui Rareș de la Probota. Variantele apusene din aceeași perioadă (circa 1550) mi-au părut, cum altfel, planturose și inventive, prin urmare ”renascentiste”. Compozițiile în ”perspectivă” ale unui pictor flamand, Crispiaen van den Broeck, nu mai pun accentul pe izvorul cristic al judecății, plasat ”atemporal” într-un schematic plan îndepărtat, ci pe ”deșteptarea” la judecată. Un împătimit al cititului vede cu oarecare plăcere, presupun, că nici în acele momente de ”extaziere” nu lipsește cartea, numai că răsfoirea preocupată din ”floarea darurilor” e îndeletnicirea personajului scheletic în postura celui mai bun dintre învățători. Și în pictura medievală ortodoxă se regăsește simbolic ”textul” (vieții) fiecăruia, însă e redat într-o manieră mult mai puțin ”expresivă”, sub formă de filactere puse pe talerele unei balanțe celeste. Pe cînd în pînzele flamandului cartea deschisă e la fel de supradimensionată și ”carnală”, ca însuși trupul care ascultă povestea citită posac de o hîrcă…

Crispiaen van den Broeck, Le jugement dernier, 1560, Musée d’Art ancien, Musées royaux des Beaux-Arts de Belgique