Tag Archive: interpretare


Magritte_The magnifying glass, 1963

O pictură tîrzie a lui Magritte, ”The magnifying glass” (din 1963, patru ani înaintea morții sale, 1967) vorbește despre cadrul gol al ferestrei (și al vieții). E o simbolistică nici ascunsă, nici imediat la vedere, într-un joc subtil al detaliului pe care trebuie să-l cauți atent (cu ”lupa”) în ansamblul foarte relevant, așa cum e jocul suprarealist cu banalul și cotidianul. În peretele claustru, lambrisat, cald, pe care nu mai e nimic (la final) în afara lemnului baroc, nici o perdea, nici o floare, nimic, e decupată o ferestră întredeschisă. Cerul (lumii) e de partea noastră, a privitorului, e liniștea albastră traversată de norii (pufoși) ai memoriei diluate, ea ne desparte de întunericul cel de afară. Un întuneric fără stele, fără nimic, se vede prin deschizătură. Rama întredeschisă e însă goală, în asta constă efectul de fantastic, efectul straniu-înșelător al liniilor. Cerul e dincolo de fereastră, cadrul la care avem acces e mereu gol, lumină și întuneric sînt dincolo. În conștiință, în suflet e doar (predispoziția la) închidere, fereastra e mereu înșelătoare, e doar o plăsmuire… (Detaliul fantast e colțul dreapta sus al ferestrei)

Publicitate

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

La cer se urcă pe o
Scară simplă
Bine înfiptă
În singura planetă
Și singura viață
Ce ni s-au dat.
Pe treptele ei alegem
Mișcări de saltinbanc
Asta e tot…
Lecția urcării la cer se termină
Între lumină și nelumină.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Fragila sculptură dinamică a omului aflat în cer, în necuprinsul stelar la care a urcat pe scara înfiptă într-un pămînt arid, de culoarea nisipului, e plasata în ultima sală (e, altfel spus, ultima stație) din traiectul muzeal pe care însuși Folon – artist de geniu – l-a imaginat. Omul se afla dincolo de înalt, în plin nocturn cosmic, în care sclipesc ”luminătorii”. Acolo, cu o voioșie candidă, face incredibile mișcări agile de gimnast și înțelegi ”starea” pe care o poate avea sufletul eliberat. E liber și e reîntors în infinitatea din care a fost creat… (Foto, 14.05.2014; întîmplător sau deloc, astăzi e sărbătoarea Înălțării la creștinii catolici)

247183_819939878093466_2586201512299975638_n

Cînd cineva ar pune cu voioșie pe ”feisbuc” fotografia unor bucăți de casă și de copac, culmea, plasat exact în centrul pozei, ar fi tratat cu zîmbete tolerante de cei cunoscători în ale ”compoziției” fotografice! Cine s-ar gîndi că poză a fost făcută la ”impresie”, la inspirație. Adică unghiuri, ”atmosfera”, subtilitatea, insolitul, unde sînt? Nu poți face fotografia așa, clanț și să nu găsești nimic în ea! Numai că arta e tocmai ceea ce scapă regulii, dar prinde cu finețe (tocmai) ceea ce pare prea banal: prinde, pe lîngă ”fragmentele” de realitate, ”fragmentul” de inefabil pe care nu știi de unde să-l iei, dar care începe să te curprindă ca impresia primilor pași într-o casă conoscută, în care nu ai mai intrat demult…

Reproducere după Manet, Casă în Rueil, u.p., 1882.

Actualizare (02.05.2015):
Textul de mai sus, publicat și pe pagina mea de facebook (01.05.2015) a generat două interesante comentarii. Le reiau aici, pentru observațiile asupra compoziției tabloului lui Manet.

Elena Agachi: ”Manet a pus două axis, poate chiar trei , dacă luam în considerare și casa cu etaj, nu numai coloana și copacul, ți le-a băgat între ochi, cum ar veni! Toate sînt însă fundamentale, compoziția e echilibrată și cuminte. Te face sa privești ÎN SUS. În plus, linia de demarcație, fundamentală în orice compoziție, aici roșie, împarte planul în maniera unei cruci!”

Mihai Kaizer (fotograf): ”Deși sunt de acord în privința acelui zâmbet tolerant, trebuie că întotdeauna este vorba de inspirația de moment, cât și de ceea ce eviți printr-o încadrare anume; este irelevant dacă vorbim de pictură, gravură sau fotografie. Ceea ce vede cel ce ”prinde” pe pânză sau pe film, fie numai și în imaginația proprie, nu poate fi ghicit în totalitate de privitorul tabloului (final). Cred eu că acel inefabil despre care vorbiți (în textul de mai sus, D.A.), este exact ceea nu se vede, dar este lăsat închipuirii. Dacă privim Manet-ul de mai sus și îl caracterizăm sensu strictissimo din punct de vedere compozițional, nu are nici pe departe (doar) un copac aruncat în mijloc sau bucăți de casă relevate de pensulă într-un mod întâmplător. Ochiul se duce spre linia roșie de demarcație care nu e pusă întămplător în treimea superioară: treimea de deasupra liniei este partea de ”acoperiș” (deși nu există un acoperiș la vedere în sensul real al cuvântului) – frunzele copacului se află deasupra planului ferestrelor superioare, ”închizând” scena, ”protejând” casa. De la linia roșie de demarcație, ochiul coboară spre frunzele roșii din colțul din stânga jos, apoi ”urcă” pe cărare și ajung spre casă împotriva copacului care aparent obstrucționează privirea sau călătorul să intre în casă; toate obloanele sunt deschise, semn că suntem primiți. Există așa-zise reguli estetice ce vor încerca să explice de ce o imagine te prinde foarte mult, însă nici o regulă nu îți poate descrie sentimentul pe care îl ai în procesul ”fabricării” pânzei/imaginii. Poate că singura regulă este că fiecare vede ceea ce vrea să vadă; restul cuvintelor sunt făcute pentru așa-zisele manuale de specialitate. Inefabilul, prin definiție, nu poate fi exprimat prin cuvinte, deși te cuprinde de la acei primi pași…