Tag Archive: Gind


Am găsit un pui de măr printre coloane de piatră modelate cu eleganța Art Nouveau. E urbanizat. Înflorește în captivitatea unui cufăr, soarele atingîndu-l cîteva clipe prin fisura de cer urban. Își sprijină un ram tînăr de cedează trecerea, strigătul mut al florilor asmuțind un bondar!

Spatele e o poveste întreagă. El vorbește despre misterul fiecăruia, oricît de ”excentric” ar părea, imaginea lui e dincolo de expresia liniștitoare pe care chipul uman, odată ce l-ai văzut, îți pare că l-ai și înțeles. Feței îi poți citi versificația privirii și istoria generației sale, spatele lasă însă o distață în care doar aproximările sînt posibile… (În plin iunie, diminețile la Bruxelles sînt încă răcoroase.)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Clive Barker, sculptorul, a creat din bronz patinat negru un portret (robot și) simbolic al lui Magritte. Cine face legătura între acel Crai Nou șlefuit, care-i stă pe melon ca o pană (la palărie) și imaginația inocentă a suprarealistului ajunge la esențial…

Clive_Barker_

(Clive Barker: Magritte’s hat, 2008; sursa foto, facebook, pagina ”La Révolution surréaliste”)

Umblu așa în general, rătăcitor, în fine. Despre lumea de idei și cuvinte scrise e vorba. Una pe care o vad tot mai acrită. Pe bloguri și pe facebook cuvintele și ideiile au ajuns imunde, arțăgoase. Inșii vor a fi tot mai ”răi” și ”radicali” și, în special, atei. Se poartă. Mă îndeamnă isterici să uit de ”Dumnezei”, să fiu ”eu însumi”, într-o viziune cum e a lor, golită de sens și umplută doar cu ”libertate”, să fiu ”eu însumi și fără nici un Dumnezeu”… ”Gîndește cu propriul creier” (ah, da, ”propriul”, cuvîntul mereu în plus!), îmi răcnesc frazele pe bloguri. Scrise de tipi ce fac exact contrariul a ceea ce ”propovăduiesc”. Spun că sînt ”liberi”, dar de fapt au ajuns jalnicii propagandiști înregimentați unei noi ”doctrine”: ateismul. Cînd ești eliberat de orice, domnule, nu ar mai trebui să te intereseze să-i faci și pe alții la fel! La ce bun? Ei, domnilor, am de gînd să gîndesc prin cărțile pe care le-am citit, prin educația mea, prin morală și să-i uit pe cei fără nici un Dumnezeu.

Parc la Château de La Hulpe.

10926396_10152904609936832_3304160608940613591_n

Noapte la Bruges, decembrie 2014

10599596_10152900081801832_4715251144043979034_n

Audergem, Bruxelles

10416567_887463037951792_4065300845161231490_n

O lampă la Château D’attre.

10942751_10152906414906832_5906373656750784473_n

Fereastra

PDVD_023
Într-o secvență dintr-un film al lui Béla Tarr – nu știu care, am văzut doar un fragment în care a încăput esențialul din comunism, foamea – este filmată într-un ritm normal, ca și cum un trecător nu prea grabit s-ar plimba privind o mulțime așezată la coadă, tăcută, sumbră, nici măcar furioasă, doar împăcată în condiția zilei terne… Însoțit de o muzică destul de sonoră, lăsînd impresia unui dangăt de clopot, privitorului prin ”obiectiv” îi sînt accesibile chipurile, mult mai trecute decît virsta fiecăruia, iar șirul mut pare interminabil. Privirea ajunge la o fereastră care se deschide la 12 fix (e un ceas de perete în clădirea cu fereastra deschisă). Nu știi ce anume a făcut ca imaginea să devină dintr-o dată mai luminoasă, ori soarele bătea în fereastră ori, pur și simplu, chipul femeii tinere, cu zîmbetul ei, dădea momentului o sugestie de fericire în sărăcie… Încet și în ordine cei de la rînd primesc din miinile femeii o pungă cu două chifle și un pahar cu lapte… Așa am trecut prin comunism, pe sub cîte o fereastră deschisă!