Tag Archive: Gand


Viziunea mea empirică despre canale e mai degrabă una medievală, alimentată de cîteva plimbări pe încolăcitele ”băltoace” din Bruges. Cotind pe după proprietăți, la îngustele canale se ajungea direct din case, așa că, îmi imaginez, erau destul de circulate. Sînt și acuma, șalupe cu multe locuri trec cu viteză  prin Bruges sau Gent, făcînd să clipocească malurile vechi, pietruite și lăsîndu-i turistului agitat amintirea a 20 de mimute de romantism. Însă la Tervuren am dat de modelul clasicist al canalelor, tăiate drept pînă în zare, după cum începuseră monarhii și guvernatorii, prin sec. al XVIII-lea, să le deseneze cu rigla pe hîrtie. Lacurile și canalul din pădurea Tervuren au fost săpate de Charles-Alexandre de Lorraine în preajma palatului său. Iluminist prin vocația epocii, Charles-Alexandre și-a consumat experiențele industriale și tehnice într-o impozantă clădire, desigur în stil clasicist. În acel ”palat” de lîngă palat își avea marea sa ”manufactură”, iar canalul a fost făcut tocmai pentru a ajunge corăbioarele la ea.

(Foto, 16.10.2012)

Una dintre platitudinile spuse despre orașele Flandrei, mai cu seamă Bruges, dar și despre Gand sau Anvers, este eticheta ”Veneția Nordului”… Legătura e cît se poate de marginală, orașele belgiene fiind străbătute de canale medievale cu poezia lor stătută și lebede în peisaj. Spiritul flamand e însă altul, dominat de frontoanele în trepte și locuit de o geometrie trufașă. Chiar și barocul, romanticul, și-au geometrizat pînă la disoluție rotunjimile, volutele și umbrele. Totuși, sub extrema rigoare urbană, e decelabil la Bruges, însă cu precădere la Gand, un binevoitor sarcasm, măcar privind la dragonii și saltimbancii imaginați în vîrfuri de turnuri și de calcane, la pictorii Bruegel, la Bosch dar și în arta actuală…

(Foto Agachi, 24.08.2012, Gand, Belgia)

De mulți ani, 1 septembrie e ziua în care mă descopăr că sînt, e semnul sub care ”umblu”… Dincolo de ”natura” ei lirică, afirmația e doar un adevăr simplu.

Sau calea de la redare la transfigurare! Maniera de redare este una „expresionistă”, în care opera din anii 1920 a pictorului Gustave van de Woestyne e încadrabilă. Woestyne a pictat în 1922 (referinţe dintr-un consistent catalog de expoziţie, având girul unor prestigioase instituţii muzeale), 2 tablouri cu aceeaşi temă.

Les Buveuses de liqueur, vers, 1922, cărbune şi ulei pe pânză, 110 x 100 cm, colecţie particulară (îi punem eticheta T)

Les Buveuses de liqueur, 1922, ulei pe pânză, 109 x 99 cm, Koninklijk Museum voor Schone Kunsten, Anvers (o etichetăm R); sursa

Cum una din pânze e „catalogată” ca versiune, am pus cele două lucrări în ordinea lor „naturala”, aceasta fiind de fapt şi situarea la etaje estetice diferite, pe care saltul de la redare la transfigurare o determină. Aparent, diferenţele dintre cele două pânze ţin de un experiment cromatic, însă nu e deloc numai atât. Lucrarea ancorată în vremea sa (R), a tabloului în tablou, a pictării în pictură, spune o poveste… Expresionistă în manieră, lucrarea e cât se poate de „realistă” prin temă, tratare şi prin modul în care „redă”: e oglinda fidelă a unei scene care se petrece la o terasă. Ineditul şi autoironia constau în faptul că pictorul s-a insinuat în tablou, postat în faţa tabloului pe care tocmai e pe cale să-l termine, cu o ultimă tuşă atent pregătită de pensonul în echilibru… Scena surprinde tocmai iuţeala meşteşugului pictorului, totul terminându-se pe durata unei conversaţii agreabile între protagonistele unei întâlniri, la care se întreţin cu un „păhăruţ” de licoare intensă… În viteza aşezării pe pânză, detaliile de peisaj nici nu mai sunt redate cu mare atenţie, iar folosirea unor culori intense, dă impresia de tablou ud, proaspăt, care împrăştie mirosuri de vopsele… Masa, floarea, mărul şi cărţile fac parte din spaţiul / lumea pictorului, care e „dincoace”, e spaţiul privitorului, totodată. Pictorul e concentrat la pictarea scenei care se petrece undeva în lateral, către care priveşte, dar e redată / reflectată în spaţiul situat „dincolo”, în tabloul din tablou, jocul spaţializării fiind cât se poate de complicat! În orice caz, ceea ce vedem nu e ceea ce se petrece, e ceea ce se pictează! Conversaţia e surprinsă mai degrabă într-un moment de întrerupere, în care fiecare personaj pare a gândi la ale sale. Trăsăturile chipurilor şarmante sunt foarte bine individualizate, mai puţin vestimentaţia lejeră… Ochii mari sunt pictaţi cu precizia anatomică a unui „expresionism” care poate „reda” îndeobşte sentimente. În cealaltă lucrare (T), a transfigurării, negrul de cărbune domină ansamblul. Compoziţia e aceeaşi (R) , însă desenul, pe suprafaţa neagră, e redus la un sgrafit în materia foarte consistentă, de cărbune. Figura pictorului, ca şi acţiunea în care este absorbit, ca şi mişcările mâinilor, inclusiv a mâinii care ţine paharul cu băutura licoroasă, nu mai conţin lumină, sensul însuşi al picturii. Lumea de „dincoace” e una a negrului. Întâlnirea de „dincolo” se petrece între un personaj şi dublul său întunecat. Cele două chipuri au aceleaşi trăsături, redate hieratic. (E facil de remarcat că pălăriile sunt identice şi doar culoarea ochilor diferă.)

(Detaliu, sursa)

Ovalul alungit al feţelor, ochii mari, seriozitatea extremă a chipurilor, trimit la vechea artă de redare a figurilor angelice, mai degrabă în iconografia răsăriteană. Privirea personajelor e melancolică, stranie, pătrunzătoare, trădând mai degrabă tensiunea (şi poate nerăbdarea) unui răspuns care nu se mai poate lăsa aşteptat; e o întâlnire pe sfârşite…