Tag Archive: Galeria Dana


… e amintirea unui vers de colind care-mi revine în minte uneori… printre puţinele stihuri de colind, de altminteri. S-a întâmplat ca această temă a fiinţelor de interval, îngeri sau zâne, să-mi fie aproape de câteva zile. Am revăzut, cu multiplicată emoţie, la Casa de Cultură a Studenţilor din Iaşi, spectacolul cu Frumoasa fără trup, lumea iluziei fiind recreată de trupa Drama Club. Nu departe de sala de spectacole, pe str. Lăpuşneanu, la Galeria Dana, am descoperit o expoziţie de grafică-sculptură, Îngerii din jurul meu a artistei din Iaşi Gabriela Drinceanu. O să trec în grabă pe lângă ceea ce s-a spus (de omniprezentul prezentator de artă ieşean Valentin Ciucă), de altfel prea uşor de văzut: „spirit imaginativ”, „limbaj modern” – adaug eu,  mai ales prin sugestia inedită de imaterial, regăsită în lemn, materialitatea la-ndemână – „limbaj neconvenţional”, „simboluri sacre”, „metalimbaj” (?), „neastâmpăr”… remarcând că sculptoriţa a expus la Veneţia, Paris, Bruxelles… După grăbita înşiruire, fac un popas printre impresiile mele… Mai ales în singurătatea privitorului aflat în galerie, îngerii lasă o impresie cât se poate de familiară, ca o revelaţie, un fel de reflex eminescian, „Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, şi nu e”… Heruvimii sau îngerii alergători ai Gabrielei Drinceanu fac posibilă senzaţia de imaterialitate-materială, potenţată de imaginile lor bidimensionale, din grafica intercalată printre structurile sale de mişcare. Umbrele lăsate pe albul pereţilor, materialitate şi iluzie deopotrivă, adaugă dinamicii exacerbate pe care doar fiinţele de interval o pot exersa. Plecând de la atmosfera fantasmelor galeriei, am revăzut câteva notaţii ale lui Andrei Pleşu – Despre îngeri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003 – care remarca la îngeri tocmai postura modelatorie în relaţie cu umanul, postură (în)materializată şi în arta Gabrielei Drinceanu: „Îngerii au această calitate puţin obişnuită de a fi simultan aproape de Dumnezeu şi aproape de om.” (p. 256, s.a.)  Mai mult, în imposibilitatea contemplării umane directe a divinului, prin înger se produce breşa revelatorie, fisura consistentă către celest: „… îngerii văd faţa lui Dumnezeu. Ei sînt, într-un anumit sens, «faţa» lui Dumnezeu, ecranul protector prin care Dumnezeu se arată creaturilor sale.” (p. 257 – 258) Fiind faţa-către-faţa dintre Dumnezeu şi om, oglinda care nu reflectă şi nu potenţează, ci transfigurează, „… îngerul e şi «imediata vecinătate» a omului. El e «prietenul său ceresc», pedagogul său neobosit, ghidul şi protectorul său” (p. 258). Îngerii din jurul meu sunt pentru artistă nu numai imediata ei vecinătate, într-o perpetuă mişcare a bucuriei şi revelaţiei, chiar şi în posturile lor coborâtoare, dar şi reprezentările care-i pot revela. Dacă duhurile au tocmai capacitatea stranie de a nu se reflecta în oglindă, artista le întinde capcane de mişcare din care sugestia angelică să evadeze în imaginarul privitorului…

E o modă a rememorării  comunismului sub diferite unghiuri de abordare, în special în film, fie într-o tensiune cinematografică sumbră, fie sarcastică, atâta cât şi cum au trăit comunismul tinerii regizori sau artişti plastici… Parcă în contrapunct, expoziţia unui senior, Corneliu Vasilescu, vernisată pe 16 noiembrie 2009 la Galeria Dana din Iaşi, e plonjonul brutal, prin energii picturale abstracte, în ceaţa memoriei colective, uitucă şi mefientă. Am remarcat la criticul Valentin Ciucă o butadă, în fond plină de semnificaţii: într-o estetică adaptată cotidianului, cu mult mai expresivă decât frazeologia calofilă, s-ar putea spune că tensiunile cromatice ale supliciului glisează, la Corneliu Vasilescu, „între naşpa şi mişto”. Încărcate de polisemie, aceste cuvinte exprimă cât se poate de adecvat, în cazul pânzelor lui Corneliu Vasilecu, o estetică a urâtului transpusă în abstracţie plastică. Da, stalinismul cel mai abject este reflectat pictural în gestualismul lui Corneliu Vasilescu, o abstracţie gestuală mai degrabă supraconştientă decât a subconştientului, cum e caracteristică expresionismului abstract, gestualism colorat cu erzaţuri, nechezol, dacă acest cuvânt nu e deja uitat… La intrare, detaşat de succesiunea celorlalte pânze, este un tablou singular prin inscripţia pe care o conţine, ca un graffiti pe un zid cu tencuială mucedă, roasă de uitare. Prin succintul mesaj scris, privitorul e introdus în „programul” demersului plastic.

Din prezentările de la vernisaj am înţeles că însuşi pictorul a trăit experienţa suferinţei concentraţionare şi a suprimării programate… Pânzele expuse, cele mai multe de dimensiuni foarte mari, poartă câte un semn (în)cifrat, cu totul semnificativ, spre exemplu 1954, 1956, înscris în partea de jos a tabloului. Imaginea asociată anului nu e decât un terifiant coşmar cromatic al memorie, e ca un zid decojit, o spinare pe care stau necrozele deja uitate ale istorie…

„Cea mai recenta etapa a creaţiei mele restrânge suma de mijloace în evoluţia semnului la sinteza între gest şi semn, reducând la maximum suportul cromatic înspre un minimal”.

„Preocupările mele urmăresc dezvoltarea traseului abstract, inaugurat la începutul secolului trecut, mai deschis la aspectele complexe ale sensibilităţii în relaţionarea dintre semn ca element determinant şi constructiv şi expresivitatea cromatica.
Am urmărit dezvoltarea acestei problematici pe filiera abstracţionismului liric (expresionism informal gestualist) concentrându-mă asupra constantei fizice a semnului, ca determinant al stilului decantând mereu un repertoriu de semne personale”.

Citate din articol PlasticaNirvana lui Corneliu Vasilescu, autor: Gabriela Bidu, Cronica Română, 30 Martie 2007

108_6632a

Impresia stranie care mă învăluia în Galeria Dana din Iaşi, printre tablourile mari ale lui Val Gheorghiu, era una de concert frenetic de jazz. Cu gândul la picto-poeme, încercam să ascult, pe fonduri stinse, cafenii-arse cu aromă de boabe de cafea abia prăjite, ritmurile intense de picto-jazz ale „Siluete”-lor  (aşa şi-a denumit pictorul expoziţia, Siluete).

108_6633a

S-au scris destule despre stilul de interpretare al pictorului. Vorbe izbutite am găsit la Val Condurache, într-o cronică de album. „In albumul tipărit de Valentin Ciuca sînt prezente toate perioadele de creaţie din pictura lui Val Gheorghiu. Sînt şi decupaje abstracte, sînt şi perioade figurative. Val Gheorghiu este un pictor greu de definit pentru ca a experimentat tot ce se putea experimenta. Dar nu a ieşit niciodată în afara picturii şi a picturalului, nu a crezut nici o clipa în arta experimentală care vrea să scoată pictura din pictură. El şi-a colorat pînzele, figurative sau nu, cu o pasiune rece pentru pictură. Daca îmi este îngăduit, aş putea spune că Val Gheorghiu este unul dintre puţinii pictori care pictează cu capul, ca si cum l-ar folosi ca pe un pămătuf care gîndeşte. El nu are viziuni, evisceraţii, ecorşeuri, el are idei. Traseul evoluţiei sale […] urmează cursul […] unei concordanţe între pictură şi literatură. Şi în pictură şi în literatură Val Gheorghiu descrie lumi, de fapt o singura lume: lumea lui, aşa cum a trăit-o în Iaşi. Dar Iaşul este, ca si Ţinutul Macondo al lui Gabriel Garcia Marquez, o lume aparte.” (Artistul Val Gheorghiu, Ziarul de Iaşi, 06.06.2005). Însă o legătură a picturii lui Val Gheorghiu cu maniera jazz a improvizaţiei bine temperate şi fin acordate pe teme autoimpuse, cum e cea a siluetelor feminine exersând neverosimili paşi pe poante, nu s-a făcut. Dincolo de stilistica jazzului, în pânzele lui Val Gheorghiu se insinuează neliniştitor o anume stranietate. În mai toate există o zonă cu o pensulaţie intensă, care tensionează fondul plat al pânzelor sale, spiralică, ca o fotografie cosmică de galaxie. Acolo e oglinda, e alterul indefinit al siluetei, e spaţiul accesibil doar imaginaţiei…

108_6635b

(Val Gheorghiu, expoziţie de pictură, Siluete, Galeria Dana, Iaşi)

Am impresia că am mai scris cândva la fel, gânduri asemănătoare… Şi în seara asta ceva nemotivat, presentimentul, m-a făcut să mă opresc, să ridic privirea spre un cer negru, să înţeleg de la rotocoalele de ciori din înalt şi lumina puţină a străzii că iarna e camuflată undeva, nu e încă aici dar nu e nici departe… Apoi am pornit pe strada Lăpuşneanu, în acel automatism al mersului fără ţintă, mai degrabă sunt în gândurile mele decât merg. O galerie era în întuneric, nu-i nimic, e târziu, mi-am spus. Următoarea, Galeria Dana era luminată mai generos decât atunci când, uneori, sunt numai eu în expoziţie. Presentimentul, am înţeles, el m-a adus, erau câţiva privitori. Nu am fost atent la afişe, nu-mi plac, dacă le citesc aflu impresiile altora, critici cu fraze galante şi dintr-o dată am impresia că nu mai pot gândi, vraja descoperirii dispare sub perdele de cuvinte. Aşa că nu ştiam că tocmai urma să se întâmple vernisajul… Apoi sala s-a umplut. Nu mă interesează să-mi deşir aici observaţiile personale despre expoziţie, nu aşa îmi câştig banii, să spunem… Importantă este emoţia şi ea rămâne prizoniera privirii sufletului meu şi tocmai în astfel de momente criticul care prezintă expoziţia vorbeşte, vorbeşte încât în loc de pictură ajung să văd cuvinte plate… Propun o selecţie personală de siluete desprinse din subtile viziuni de balet, din expoziţia Zamfirei Bîrzu, artist plastic din Iaşi.

105_3942a

(Zamfira Bîrzu, Nud alb, 150 x 100 cm, tehnică mixtă pe pânză)

105_3945a

(Z. B., Melancolie, 120 x 100 cm, t. m. pe pânză)

 105_3947b

(Z. B., Nud în fereastră, t. m. pe pânză)

105_3960a

(Z. B., Nud alb, 30 x 50 cm, t. m. pe pânză) Acest Nud alb pune în valoare, după mine, picturalitatea intrinsecă a colajului redus la esenţă: transparenţele pânzei fine, albă, un voal peticit al timpului peste suportul de o textură brută, rugoasă, de o forţă ancestrală… Totul e un balet diafan prin ţărâna acestei lumi.      

Inimi de pământ

Mai de mult mi-a devenit clar că întâlnirile esenţiale care te marchează, fie că eşti  doar participantul tăcut la acel simpósion ca un parastas de seară, nu sunt deloc întâmplătoare. Doar că, de cele mai multe ori, „mesagerul” (sau nimic) nu le anunţă. E doar o stare de nelinişte interioară, care nu-ţi lasă ziua în pace până la ora la care întâlnirii îi e dat să-şi găsească locul, să se aciueze… De multe zile nu mai trecusem prin faţa acelei galerii de artă. Şi nu aş fi trecut nici astăzi. Doar că m-am oprit din drum. Aşa am văzut că mai era o oră până la vernisaj. Întâlnirea din 13 octombrie de la Galeria Dana din Iaşi pare una de interval: pereţii albi susţin lucrările lui Ion Nicodim. Privea dintr-o fotografie de atelier (afişul expoziţiei de la Muzeul de Artă Constanţa) pictorul meditativ, cu ochii spre interior, Ion Nicodim, 1932 – 2007. Vorbea de aproape Dan Hăulică, poate despre „natura sprinţar-aeriană a lui Nicodim”. Privindu-i chipul din fotografie văd că ochii au darul de a te coborî în inimă. Avea, a continuat vocea evocatoare, „imensa putere de a admira nemaiîntâlnită la alt pictor”. Privirea ce stă lipită de vitrină lăsa să i se lumineze un surâs…  Chiar la intrare era o masă grea de marmură. Peste răceala ei translucidă a fost întins un ştergar dintr-o pânză albită de in. Dreptunghiul acela rotunjit al ofrandelor e populat cu mere de bronz şi inimi telurice.