Tag Archive: Fotografii


Aș spune că, surprinzător, Crăciunul lui 2011 umple altfel Grand Place din Bruxelles. În acel careu lipsesc anul acesta obișnuitele ghirlande de lumini. Grand Place e mai degrabă scăldată de jocul dintre întuneric și lumină. Sînt destule momente în care întunericul e copleșitor. Doar Arhangelul Mihail de pe cupola uneia dintre barocele clădiri ale pieții e mereu în lumină… Și, mai ales, Grand Place e scăldată în muzică, fiind alese mari pagini simfonice și de operă, în fond sonoritățile care nu vor dispărea oricîte mode vor fi trecut… Bradul însuși apare și dispare în ambianța de lasere, sporindu-și astfel magia. Bradul nu e o prezență continuu sclipitoare, orbitoare, ci mai degrabă e coada stelei care i-a călăuzit cîndva pe magi, e nevoie de o anume atenție la propria stare interioară pentru a-i înțelege simbolica aparițiilor sale. În Grand Place e un altfel de spectacol, iar cine se uită doar după ”proiecții”, ”vede prea puțin!

(Foto D. Agachi, 9.12.2011)

Umbre

După doar cîțiva pași de la gura de metrou, străduțele întortocheate stau cufundate într-o tăcere fără viață și nu-mi dau seama unde anume pot disparea, cu iuțeală de șoareci suri, cei cîțiva trecători… O disipare claustrofilă face pustii sub luna plină a începutului de noiembrie, aleile difuz luminate, ca în picturile lui Léon Spilliaert. Luna rotundă, rece, albă, prea albă, alături de care strălucea luceafărul, îmi amintise că nu era la fel pe dealul negru al copilăriei mele, cînd pe la lăsatul serii începutul de noiembrie era căldicel iar spre zori se asprea și lăsa o brumă groasă, strălucitoare, sub luna cu albeață de os lustruit. Vedeam pe atunci Luceafărul și stelele toate, pînă în profunzimile cerului și eu îmi umpleam mîinile cu pănuși moi ca o piele vegetală…

(Foto D. Agachi, 11.11.2011 în parcul Léopold, Bruxelles)

Faust-ul lui Purcărete, pe care am avut șansa să-l văd la Bruxelles (15.10.2011), e o parodie a umanului ca infern, nu stiu daca una perfectă, asa cum vedea lumea Cioran în spactacolul cotidian al străzii: ”De-abia ieșit în stradă exclam: ce perfectă parodie a Infernului!”.

O parodie ”barocă” nu în manieră ci în tratare, dacă nu ar fi ”suprarealistă” într-o cromatică și dinamică stridente şi ameţitoare. Regizorul a îngroşat cu bună ştiinţă, pînă la insuportabil, demitizarea a tot ce e simbol consacrat, banalizat sau vulgarizat. Îndrăzneala regizorului de a depăși conveniențe (spre exemplu de pudoare, dar ce mai e pudic astăzi!) e deja consacrată. În montarea sa, Purcărete e un maestru al ”reprezentării” omului. Revin, e un maestru cinic, de extracție cioraniană: ”Spectacolul omului – ce lucru scârbavnic!” E prea vizibil că ”mecanica” reprezentării e a banchetului fellinian, însă lipsit de compasiune față de uman. Puritatea, cîtă poate fi în lume, e imediat terfelită (are deja 14 ani, e pregătită, exclamă Faust despre ingenua Margareta) de PORC, așa îl vede Purcărete pe om, ca într-un decupaj din Pink Floyd sau Orwell.

Suferința omului, una dintre fațetele spectacolului, e lipsită de sens tragic din moment ce toate dorințele-i, mai ales ale omului actual, sînt hedonice. O lume în care fiorul tragic s-a surpat, nu mai poate oferi altceva decît scîrbă… După fabuloasa reprezentare a Nopții Valpurgiei, Faust are forța de a striga ”Ajunge!”.

Mişcarea tăcută a spectatorilor dintr-un spaţiu în altul, ca o călătorie iniţiatică, este ea însăşi o hiperbolă a lumii-teatru, este teatrul în absolut, în care spectatorul devine, sui-generis, actor-personaj colectiv. După o astfel de pendulare atroce între lumi, spectatorul aude cuvintele lui Faust încărcate de sens tragic restaurat: „Pe-un liber plai, cu-un liber neam să stau! / Atunci aş zice clipei care-aleargă: / Opreşte-te că prea frumoasă eşti!”

În jocul salvării lui Faust, esențial este momentul baletului umbrelor negre: Lipsa, Datoria, Grija şi Nevoia. Ele sînt prefigurarea morții ca iluminare interioară a lui Faust, atunci cînd orbirea se instalează simbolic. Iluminarea interioară îl eliberează pe Faust şi pacea e adusă de corul de îngeri, iar monologul final al lui Mefisto ajunge a fi epilogul trist al unui comedian.

Trimit la o recenzie de Andra Agachi

(Foto Andra Agachi, D. Agachi, 15.10.2011, Bruxelles, imagini din spectacolul Faust al teatrului din Sibiu)

Ioan Măric nu (mai) e un „naiv”, chiar dacă el însuşi o afirmă… Semnează cu o astfel de formulă, mai degrabă încărcată de modestie asumată, inclusiv pe site-ul personal. O fi pictor naiv, în manieră şi, oarecum, în compoziţie, însă nicidecum în felul de a înţelege propria viaţă, misterul lumii, luciditatea şi poezia ei, arhetipuri şi dezrădăcinări. În asta e, pe undeva, un filosof. Poate şi vârsta predispune la filosofare, la un „sistem” plastic propriu. La 65 de ani, cu oricâtă inocenţă a fost dăruit pictorul, s-a scuturat de „naivităţi”. Având printre maeştri pe Ilie Boca, Măric a prins cu sufletul şi rafinamentul marii picturi. De altfel, Boca a remarcat, în câteva cuvinte, esenţialul în ce-l priveşte pe artist şi detaşarea sa lucidă: „Măric este spontan, direct, cu o mare putere de sinteză şi exprimare, evitând mângâierile etnografice.”. Observaţia „evitând mângâierile etnografice” surprinde tocmai faptul că artistul s-a detaşat cu bună ştiinţă de acel fel cunoscut de paseism şi autohtonism dulceag. S-a mai spus că Măric e un pictor al înţelepciunii (rurală, în sens de străbună, probabil). Aş spune că e mai degrabă un sarcast. El e înţeleptul care vede şi hâtrul care atinge cu privirea, cum în poveştile populare sau ale lui Creangă se atinge cu vorba. Măric este un pictor al măştilor. Arhetipale, măştile sunt vii, mişcându-se cu uşurinţă pe pământ şi în cer, între pământ şi cer, în spaţiul rural întregit.

Aş spune că pictorul vede mereu, în ograda bisericuţei din lemn Vovidenia din faţa casei sale de la Luncani, acelaşi spectacol cu popă, la toate momentele iniţiatice: nunţi, botezuri, înmormântări şi parastase.

Foto D. Agachi, 20.12.2010, impresii din expoziţia lui Ioan Măric, Galeria Luchian, Botoşani. Galerie virtuală aici.

 

De câte ori și oriunde am mers într-o expoziție din Bruxelles, m-a surprins numărul mare de privitori, acea impresie plăcută de aglomerație, ca pe un peron de gară… La fel de frecventată este expoziția de la Palais des Beaux – Arts, BOZAR, a unui duet de artiști din Londra, Gilbert & George, născuți în 1943 și 1942. Tablourile sunt fotomontaje monumentale, să spunem, având în vedere măcar dimensiunile lucrărilor. Este o artă a defragmentării și recompunerii, a privirii prin caleidoscop, însă dincolo de reușitele formale, de jocul vizual și de tehnica impecabilă om – mașină, esteticul rămâne undeva prea bine camuflat, dacă nu cumva mi-a scăpat din ignoranță… A vorbi de identitate națională în marginea culorilor și desenului drapelului britanic e puțin, simpla lor exhibare violentă nu ajunge… Rămâne poate angoasa unui fel (artistic) de căutare a ceva ce nu cred că duetul artistic a reușit sa găsească, a spațiului pierdut, poate. Defragmentările după natură dau imaginii dimensiune magică, prin straniile geometrii ondulatorii. Titlul expoziției: Jack freak pictures. Impactul estetic nu rezidă în dimensional, oricât ar vorbi criticii depre asta, ci în dimensiunea emoției.