Tag Archive: floral


Flori de vitraliu, flori zgîriate, flori de tablă… E o casă reper Art Nouveau din Bruxelles, imaginată și construită de arhitectul Ernest Blerot.

Într-o înregistrare pe care mi-o indicase Elena, l-am văzut pe părintele Cleopa răspunzînd ca o mitralieră întrebării: care e cel mai bun profesor? Moartea… Moartea… Moartea! Părintele relua, la rîndu-i, vorba aceasta din scrieri patristice, Sf. Vasile afirmînd că, pentru a avea acces la înalta filosofie, „de-a pururea să cugetăm la moarte.” Am însă impresia că problema aşteaptă, atunci cînd „te încearcă” uneori într-o viaţă de om, mai degrabă rezolvări „practice” şi mai puţin „cugetări” abstracte. Încep să cred că fiecare, dacă e oarecum atent la sine însuşi dar, mai ales, încearcă să nu uite ci să înţeleagă, va fi surprins să vadă că există momente în care parcă a murit cu adevărat: rupturi brutale, treziri sfîşietoare dintr-o aparentă stare de normalitate, momente fără de ieşiri… Indiferent cît de gravă sau de neserioasă e „limita” de viaţă care iese în cale, ea te pregăteşte pentru „problema” esenţială. Totul e să înţelegi că ai parte de un moment de pedagogie, de care e bine să profiţi fără să-ţi pierzi minţile!

(Foto D. Agachi, 3.05.2011, casă art nouveau cu bufniţe în Liège, Belgia)

Simbolurile se golesc de sens ori de câte ori devin modă şi sunt multiplicate ca un produs de „larg consum”… Pe la 1911, deja „parfumul” art nouveau începea să devină un simplu deodorant. Un exemplu: în unghiul dintre străzile E. Max şi V. Hugo din Bruxelles, arhitectul O. De Paepe a plasat o clădire relativ impozantă în acea zonă, cu faţadele din cărămidă albă şi galbenă, dând impresia de casă-prăjitură. Stilul e mai degrabă eclectic, poate şi datorită frontonului amplu, care face legătura cu tradiţia locului. La partea de sus a faţadei principale se află un amplu sgrafit (sgraffite) de o policromie dominată totuşi de nuanţe intense de verde… Decorul abundent vegetal înconjură un medalion cu un chip feminin stilizat… Însă compoziţia rămâne doar decorativă, a pierdut cu totul misterul şi forţa de seducţie a femininului acelui fin de siècle din pictura şi afişele epocii şi care izbucniseră, spre exemplu, pe faţadele de la Grand Maison de Blanc

(Foto, D. Agachi)

Am descoperit casa de pe Rue Le Corrège, nr. 35, în urma unei plimbări fără itinerariu. E o casă despre care îţi este greu să crezi că există. Irealitatea ei ţine de excese. Nu lasă o impresie de grandoare, ci de prea mult(e)! A fost casa personală a arhitectului Edouard Ramaekers, construită în 1899. Se poate vorbi, dincolo de evidenţe, despre un art nouveau al asimilărilor în exces, deşi art nouveau tocmai asta este in nuce, asimilare… Impresia cea mai pregnantă o lasă pastişa de la console, sculptura în piatră trimiţând la modelul în lemn aurit al pagodelor. Între console e plasată una dintre cele mai rafinate compoziţii murale exterioare din arhitectura art nouveau-lui, sgrafit şi pitură cu dans de cocori într-un răsărit de soare. Despre dans e vorba şi în jocul amplu al arcaturii gotice, într-o elaborată şi perfectă stăpânire a meşteşugului zidăriei. Dicteul compoziţiei faţadei, prin asocieri forţate între japonism, gotic, metal, sticlă şi cărămidă, transparenţă şi translucid, trimite la avangarda mai degrabă a poeziei, decât a picturii. După modelul ancestral al tatuajului, întreg spaţiul este acoperit cu detalii, în care vitraliile abundă. De la mari palmete vegetale, la penaje desfăcute ca ale îngerilor, vitraliile lasă impresia unui interior misterios, în care se petrec fascinante experienţe de alchimie…