Tag Archive: Fernand Khnopff


Până la urmă
Ceea ce lipseşte primăverii
Sunt tocmai teii
I-am uitat undeva în Copou
Nu m-au privit îndepărtându-mă,
Nici unul nu m-a urmărit ca o fantomă care să-mi
aşeze peste ochi „o mână ca o frunză cu dinţi”
şi să aştepte
să ghicesc cine este, cine sînt…

Oricum nu şi-ar fi putut ascunde parfumul
Foşnitor al coroanei în care se leagănă scrumbiile de sare
La pogorârea Duhului Sfânt
limbile verzi umbreau porţile
şi în tâmpla de uşă
stăteau agăţate ca să ne umplem de mireasmă
În pătate frunze de franceză
nu am reuşit niciodată să învelesc
un poem ca în hala de peşte
Rodenbach îi poza lui Khnopff
ca o statuie
spunându-i
doar aşa, pentru conversaţie la un pahar de absint,
„La ville est morte, morte, irréparablement!
D’une lente anémie et d’un secret tourment,
Când tocmai teii lipsesc din oraş…”

Fernand Khnopff, Avec Georges Rodenbach. Un ville morte, 1889, pastel, crayon de couleur et encre sur papier (The Hearn Family Trust)

Despre relația specială și spectaculară a picturii simboliste cu femininul, în postură uneori încifrată, „simbolică”, altădată de un erotism exacerbat, alteori de o sugestie fină între angelic şi demoniac s-a vorbit. Între pânzele emblematice ale expoziţiei Simbolismul în Belgia este expusă cea a lui Fernand Khnopff, Des caresses, 1896, huile sur toile, 50,5 x 151 cm, Musées royaux des Beaux-Arts de Belgique, Bruxelles. Studiile de specialitate, plasându-se în linia marcării locului special al pânzei lui Khnopff în reprezentarea femininului, cu toate valenţele sale, misterul, inefabilul, pasiunea sfâşietoare, transgresarea de la feminitate la androginitate, păcătuiesc prin a surprinde generalităţile temei, vorbind mai puţin (aplicat) despre acea lucrare.

Întreaga pictură îi este dedicată felinei, e foarte vizibil asta, compoziţia hiper-dezvoltată pe orizontală fiind dominată de mişcarea ei molatecă, dar tensionată. Liniile tense, perceptibile mai degrabă la nivelul sugestiei subconştiente, există. Însă, ceea ce face specială această pictură este surprinzătoarea detaşare a efebului. El priveşte intens spre nimic definit, în orice caz spectatorul care-i caută privirea, ce pare a se îndrepta direct către el, nu o găseşte. Efebul e de o seriozitate extremă, cu o pătrunzătoare privire dincolo, iar din abstragerea sa pare a-l reţine doar bastonul pe care îl strânge ferm cu mâna dreaptă (prin urmare şi ea tensionată pictural). Bastonul ţinut cu mâna încleştată, ca pe ceva definitoriu, se termină cu încifrate simboluri, sfinxul cu aripi înalte stând aşezat peste un glob de un albastru intens. Într-o tensionată contradicţie cu postura statică a efebului, este cea de echilibru şi elan de mişcare al felinei. Nimic nu trădează că sub pleoapele coborâte felina şi-ar relaxa agilitatea, mişcarea membrului anterior e o imagine a forţei. Postura cabrată a creaturii, echilibrată de balansul ferm al cozii ca un şarpe, are ca punct de sprijin tâmpla efebului. Deşi pare (poate) altfel la o privire fugară, între protagoniştii „mângâierilor” nu este alt contact, surprinzător de intens, ca un arc de sudură, decât tâmplele. Trăsăturile chipurilor şi balansul vârstelor către cea mai fără de vârstă al felinei sugerează poate o postură maternă, deşi tema dublului, al unu şi multiplu în aceiaşi realitate simbolică, mi se pare mai subtilă. Dar ce anume poate genera astfel de „mângâieri” ? În plan simbolic tabloul lui Khnopff nu are nimic erotic, fascinaţia e mai degrabă a IDEII. Felina care-i „mângâie” tâmpla cu o apăsare cu mult dincolo de previzibil este „Recea cumpăn-a gândirii”, este cunoaşterea cu al ei surâs celest, împăcat. Dacă există un „erotism” al IDEII, tabloul lui Khnopff a reuşit să-l redea simbolic!

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

M. Eminescu, Glossă, fragment.

Priviri prin blogroll: gândurile Andrei când „se închid frumos, superb, capitole…”; o impresionantă alegorie; jurământul e gol ca şi împăratul…; un incitant eseu despre vina echivocă de a fi (pre)conceput alienat, devia(n)t… şi fine observaţii despre vina concretă a prezenţei absente; o zi ca oricare alta; două spaghetti de maestrul Giacometti; ascultând Schubert.

Un muzeu e o instituţie vie prin expoziţiile pe care le organizează. Dacă expoziţia permanentă lasă impresia plimbării pe alei de sanctuare, e vie una („temporară”) care se înfiripă pe o idee, pe o repunere în discuţie, pe o rescrierea grafică a întrebărilor actuale generate de „criza” condiţiei umane. Mai mult, am trăit momente revelatorii, răscolitoare, la vizitarea expoziţiei Simbolismul în Belgia (Musées royaux des Beaux-Arts de Belgique, Bruxelles).

Expoziţia sondează întregul câmp semantic al termenului şi epocii, cu rădăcinile (anti)romantice şi politomia a ceea ce s-a numit generic stilul 1900, Art Nouveau, în Belgia, „ilustraţia” făcându-se, evident, prin artele plastice, sculptură, pictură, grafică, inclusiv afişul, fotografia, proiectele scenografice… O să aduc aici, în doar câteva rânduri, reperele expoziţiei, a cărei carenţă mi s-a părut doar lumina parcă insuficientă (estompată pentru atmosferă, genera un anume inconfort al privirii)… Fernand Khnopff e foarte prezent în expoziţie ca una dintre figurile notorii ale picturii stilului 1900 (continui să numesc astfel acel moment şi să nu-l aşez în îngustimea unor etichete, simbolism, spre exemplu). En ecoutant du Schumann (1883), plasată în centrul uneia dintre temele itinerariului expoziţional, este pictura ascultării mute a propriului interior, populat de muzica pe care a visat-o cândva, de propriile fantasme, melancolii profunde şi presentimente… Pianistul, a cărui mână se insinuează (fantast) în colţul din stânga al tabloului e o himeră, spre care cea adâncită unui gând intens nu are de ce să privească.

(Sursa imaginii aici)

Clape albe şi negre se desprind

din bolta

lecţiei de pian la patru mâini.

(Aripa albastră, simbolul expoziţiei, foto D. Agachi)