Nimic nou în lumea plină de lumină…

Ce a vrut să sugereze artistul renașterii Francesco del Cossa, pictînd o pereche de boboci cu ochi în icoana Sfintei Lucia e ușor de ”văzut” : a omagiat lumina prin frumusețea ochilor (ca dar divin). Sfînta e celebrată de bisericile catolică și ortodoxă pe 13 decembrie, iar prin tradiție e ocrotitoarea ochilor, a orbilor, dar și a electricienilor (ca meșteri ai luminii, înțeleg), de cînd a apărut meseria asta. În maniera obișnuită, ochii sint pictați pe o tipsie pe care sfînta o ține în mîna dreaptă. Numai că pe la 1470, pictorul din Ferrara are o intuiție de geniu, ce se va dovedi fecundă abia peste cinci secole și ceva. El așează ochii mult mai discret, hipnotici și ”suprarealist” în doi boboci de floare fantastă, spre care sfînta privește cu tandrețe și parcă pe furiș… Și iarăși înțelegi că nu e nimic nou în lumea plină de lumină.
(Francesco del Cossa, ”Santa Lucia”, pictură pe lemn, tempera pe fond de aur, 79×56 cm, 1472-1473, National Gallery of Art, Washington; sursa foto, Wikipedia)

Publicitate

Muzeele mărunte

Pe lîngă muzeele consacrate ale unui oraș cum e Bruxelles-ul, fascinante sînt și cele mărunte, unele chiar insolite în ”marginalitatea„ lor tematică și nu vorbesc numai de muzeele sexului… Vioaie, șocante uneori, limitate doar la cîteva săli, astfel de muzee nu mă amețesc eshaustiv prin ”toată” istoria însă îmi lasă, măcar pentru o vreme, cîte o mirare în minte. Aveam să vizitez, undeva pe lîngă ”fortăreața” Porte de Hal, un spațiu cu fațadă ternă, de fost magazin de bloc, Le art & marges musée. L-am și votat ca muzeu al anului 2013! Erau expuse lucrările premiate la concursul disArt, ale persoanelor cu handicap sau, vorbind în engleza politizată, cu ”dizabilități”. Dacă la 1900 s-a ținut prima expoziție cu opere ale alienaților mintal (Bethlen Royal Hospital din Londra), în 1907 Marcel Réjà publica L’art chez les fous: le dessin, la prose, la poésie, cartea fiind mai degrabă o ”fenomenologie” și mai puțin o estetică a artei alienaților. În 1936, în perioada în care toate încep să încapă în artă, la expoziția (cum altfel ?, fantasticul fiind mereu legat de straniu, de vis, de insolit), Art fantastique, dada et surréalisme, de la Museum of Modern Art din New york, sînt înserate cîteva opere ale ”bolnavilor mintal”. Suprarealiștii înțeleseseră ceea ce avea să fie priceput abia tîrziu, sub efectele (in)corectitudinii politice: inspirația nu ține neapărat de ”normalitatea” mintală a creatorului. Însă opera unui ”bolnav” e una atroce, ”înnebunită” de fricile lumii ăsteia, cu răutatea ei abisală, șfîșiind din ființa creatorului cu dinți oțeliți!

Marco Bertuccelli, Ieșire de la teatru (ansamblu și detaliu)

Statuia

Multe dintre statuile împrăștiate prin orașe nu-mi spun mare lucru. Pe cele ecvestre cu regi și împărați le ignor, doar cea a lui Napoleon m-a amuzat cîndva, prin disproporția dintre cal și călăreț. Uneori ceva îmi atrage atenția la cîte una, poate doar lumina dintr-o zi senină. La un grup statuar din Bruxelles, creat la apusul simbolismului și hranindu-se din clișeele lui (1907), m-a surprins tema. E dedicat unei laturi umane mai puțin ”cîntată” de romantici, unei îndatoriri mai degrabă morală. Ansamblul a fost plasat în onoarea celor care i-au ajutat pe săracii comunității. Ceva sparge monotonia ”convenționalului”, foarte vizibil în simbolismul și plastica personajelor, poate chiar arhitectura soclului cu liniile lui elegante și monștrii acvatici în redarea cărora și-au făcut loc, deși cu destulă discreție, accente art nouveau. Aveam sa aflu după ”documentare” că arhitectul ”soclurilor savante” e Henri Jacobs.

(Foto 15.02.2013, Place des Bienfaiteurs, Schaerbeek, Bruxelles)

BRAFA 2013 – grațiile unui tablou

Printre ”vîrfurile” expuse la BRAFA 2013 s-a aflat un tablou al lui Delvaux, Douce nuit, u.p., 185 x 95 cm, datat aprilie 1962, Belgia. Pînza e una emblematică – în sens cît se poate de larg pentru opera artistului – de la tematică la tehnică. La Delvaux, tema nocturnă în care rar nu e prezentă luna ce dă umbre clare, frisonante, printre arbori, e ”rama” temei melancoliei. Cele mai multe dintre ”nocturnele” lui Delvaux trimit la un fior de fantastic. E ceva subtil, mai degrabă o stare indusă de compoziție. În ”visul” unei nopți de primăvară, cum mi-a părut tabloul, trei grații în lumina lunii îi dau fiori de ireal unui personaj cu figură ”scientistă”. În realul pe care bărbatul nu-l concepe dar pe care îl privește e fisura. Tabloul pare mai degrabă melancolic decît ”pitoresc”, fără însă a fi altceva decît unul din ”seria” Delvaux în care e mai puțin surprinsă ”starea”, cît mai degrabă senzualitatea. Universul oniric al lui Paul Delvaux e dominat de solitudine chiar şi atunci cînd destule personaje sînt ”înţepenite” în peisaj, încît impresia realistă a e trădată de suspendare. Lumina noptatică a suprarealiștilor colorează intens pînza cu ”pasta” unui vis în care silueta feminină e doar pretextul stranietăţii…

Fantasticul Art Nouveau

Pe Rue Americaine din Bruxelles, în două clădiri alăturate sunt muzee. Una e o punte art nouveau, fiind proiecţia, locuinţa şi acum muzeul arhitectului Victor Horta. În cealaltă clădire se află un muzeu vizitabil o scurtă perioadă din an, dedicat „artei fantastice”. Am privit în câteva rânduri vrejurile de metal ale monumentalei scări interioare din Muzeul Horta. În muzeul de alături nu am intrat, cu toate că bannerul de la balconul mumiei de mucava anunţa interesante „vicii” fantastice, suprarealiste şi apocaliptice pentru Europa lui 2010… Însă, dincolo de ceea ce e frivol şi clasicizat în percepţia fantasticului, dincolo de vampirizarea realului sub propria sa platoşă, m-am lăsat sedus de o dimensiune inedită a art nouveaului, tocmai de predilecţia acestei arhitecturi pentru fantastic sau cel puţin pentru straniu. Rafinatele detalii, dantelării şi bucle în piatră şi metal sunt mult mai mult decât ce par a fi, lăsând impresia unor alcătuiri de o surprinzătoare forţă de sugestie…

Detalii, casa arhitectului Vitor Horta

(Foto D. Agachi)

Rezonanţe: Andra amintind căldura mirosului acelui brad de iarnă; Elena privind mănăstirile dincolo de ziduri; impresii şi depresii restrânse de niciunde şi parcă de nicicând; întâlnirea cu sinele unui „neam de eroi”; parfumul „falnicei Veneţii”…