Tag Archive: Dumitru Agachi


Tatăl nostru
Care e în ceruri undeva pe drum
A făcut din a fi devotat
Un fel de sfințenie…
Ca o asceză trăită la țară.
Cînd s-a făcut voia sa
Tatăl nostru
A zidit o casă pe care
A smuls-o oarecînd din tălpile crăpate
Și a dus-o într-un loc mai bun
Precum în cer
Uneori merii se usucă și acolo
Tatăl nostru
Se odihnea rareori
Duminica se mulțumea să-și privească grădina
Cea de toate zilele
Să-i pară frumoasă
Din devoțiune
A stat deseori departe de casă
Știind că blocul turn îi poartă băieții la școală
În Laurian zburdau matematica și fizica
Iar facultatea venea de la sine
Nici măcar nu i-am cerut
Dă-ne-o nouă
Tatăl nostru
Citește rugăciuni
Din cartea cu scris mare…

(În memoria tatălui meu Dumitru, 30.09.1931 – 14.09.2014; fotografie, 17.09.2014)

Reclame

Ziua bună

De cu seară stă cuibărită în melcul
ce va luci într-un asfințit de zori
Se destramă, fîlfîie
E mai ușoară ca roua din care bea
Se naște, se naște în vis
și va sfîrși galbenă pe undeva
Urcă încet prin mine își împrăștie
penele una cîte una, cine le numără?
Amiaza se lasă în boltă
Am deschis umbrela și din pînza ei neagră zboară fluturii
Jobenul e gol, ca un scamator
Întîrziat
Mi-a dăruit buchetul de flori apretate…

De mulți ani, 1 septembrie e ziua în care mă descopăr că sînt, e semnul sub care ”umblu”… Dincolo de ”natura” ei lirică, afirmația e doar un adevăr simplu.

Recapitulînd experiențele vizuale recente, Musées d’Extrême-Orient din Bruxelles ne-a părut dintre cele mai subtile. Însă duhul care leagă ”dioramele” extrem-orientale este unul foarte european, acela al art nouveau-lui care a plutit peste Europa pe la 1900, din Portugalia pînă în Letonia. În plasa extrem-exotică a Pavilionului Chinezesc e ”prins” un art nouveau exploatat pînă la consecința extrem de labilă a kitschului. Limită pe care o disimulează totuși, cu eleganța unui balerin într-o costumație prea ”barocă”, dar care nu-i diminuează grația și finețea mișcărilor în lumina lunii. Coaja pavilionului e cît se poate de chinezească prin proporții, detalii, ”mitologii”, înflorituri și ”podoabe”, unele aurite. Interiorul însă nu a fost gîndit niciodată ca al unui ”muzeu” gol și silențios, acolo a înțepenit art nouveau-ul unui restaurant de lux care nu a mai ajuns să fie… Ambientului (gol) îi lipsește tocmai ceea ce i-ar fi dat rotunjime, rafinatele gusturi și parfumuri, luminile filtrate prin aburii unor sosuri firbinți și, poate, prin fumul stimulator oniric… Pînă la urmă, ce anume face să ne redescoperim în delicatele porțelanuri mignone, în culorile lor exuberante și în stucaturile pictate, care abundă pe fiecare muchie sinuoasă și în orice colț oval? Sînt duhurile excesului (de) art nouvou, poate kitsch, pe care le înșiră sensibilitatea noastră ca mărgele pe ață, mînuind un ac estetic lucitor și elastic…

(Foto Agachi, Bruxelles, 26.07.2012)

În liniștea ritmată de apă din grădina japoneză, am întîlnit călăuza miraculoasă pe care o căutasem demult. Una de export, e adevărat, o venetică pe o costișă din Bruxelles. Iepurașul albastru se ițea printre piticii exotici vegetali, ruginii și albi. Dacă în țara minunilor Alice e călăuzită de iepurele alb, mentorul de alabastru, prin grădina mea trece uneori un iepure albastru cu sclipiri mai degrabă șoptite, dragon de izvor șerpuind prin bolovănișul cenușiu, până la oglinda stătută cu nuferi…

(O vizită în grădina japoneză, Musées d’Extrême-Orient de Bruxelles, 26 iulie 2012; foto Agachi)