Tag Archive: Decembrie


Jurnal foto meteorologic: … de cîteva zile e o vreme de toamnă tîrzie cu nouri albi, proiectați pe un cer albastru, vioriu, uneori, nimic cenușiu în apropierea solstițiului.

Un rest de toamnă adunat de vînt…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În fața multor case din cartierele verzi din Bruxelles, arbuști din specii difereite colorează intens întregul an: cu un frunziș des și impenetrabil începînd din primăvară, cu mulțimea de fructe roșii în plină iarnă…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(Foto, 19.12.2015, Auderghem, Bruxelles)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Cei mai mulți nu știu ce înseamnă
Să poți scutura pătura pe fereastră cînd ai chef…
După o noapte de nesomn,
După o zi în care tristețile au urcat prin femur și antebraț ca într-un balansoar
E interzis să-ți scuturi pătura la fereastra chiliei,
Nu ai acces la aerul suspendat dincolo
Nu ai de ales
Nu e
Veluxul mansardei lasă doar cerul pătrat și un număr irațional de nouri
Nu poți alunga nimic printre ei
La salon fereastra înaltă se deschide
În privirea tîrzie ca umbra de iarnă…

(foto, Bruxelles, Auderghem, 19 decembrie 2015)

balerina 1

12/12. Uneori trăiesc momente pe care le adaug într-un ”patrimoniu” personal al domeniilor artei, al creației simbolice în general. ”Lacul lebedelor” a fost un spectacol de nota 8… 9, cu sclipiri de 10, al companiei ”Moscow City Ballet”, creată în 1988 de Victor Smirnov-Golovanov (fost prim-balerin și coregraf la Balșoi / Bolchoï). Așa l-am simțit, e notarea mea de novice… Însă așa a simțit și ”sala” plină, care aplauda fiecare scenă: aplauze ”călduțe” uneori, animate de emoție de cele mai multe ori și vii, entuziate de cîteva ori, cînd nu atît tehnica (sincronizare și virtuaozități de gimnaste) ducea publicul în extaz ci, mai degrabă, starea de captare în poveste și uitare de toate pe care jocul o crea. Baletul ”Lacul lebedelor” începe plicticos, cu lumea palatului în care prințul trăiește închis în baluri nesfîrșite și conveniențe, pînă cînd ”plonjează” în lumea cețoasă a lacului, fantastă și tragică, a iubirii stranii, în care nimic nu mai e cum era. Însă pentru a retrăi povestea pînă la capăt, nu e de ajuns nici măcar cea mai bună înregistrare. E nevoie de starea unică a ”reprezentării” și e cu atît mai tulburătoare, cînd se întîmplă să fie dansul unei companii care duce baletul către limitele lui de sus.

(Foto cu telefonul, balerina ca un fulg, Bruxelles, 12.12.2015)

Aho(i)!

Să auzim cele adevărate! Să ne vedem cu bine! Să căutăm cele frumoase! În anul 2015 și la mulți ani!

(Foto din Bruges, decembrie 2014)

A fi în fața celui mai pozat copac îl surprinse oarecum. I-a venit ideea asta pe neașteptate, de fapt stînd cu spatele la copac, așa cum stau toți, sprijiniți de balustrada de piatră a canalului, încercînd să-și facă un selfi cu aparatul lui greu, cu burduf, jenat de privirile clemente ale celor cu ifonuri și mici vergele în care le agață. Noi jucării spre care, cu zîmbete pînă la urechi, vociferează foarte mîndri, împrăștiind pe feisbuc secunde drogate de fericire. Înțelesese că încerca să pozeze copacul și nu grimasa urcată sub cutele frunții, chiar deasupra ochilor, el așa zîmbește, e un turist stingher în puținele fotografii pe care i le-au făcut alții – restul sînt arhitecturi prinse din cele mai sofisticate unghiuri – și care par atît de neobișnuite. Și acum cineva îi propusese să-i facă o fotografie, văzîndu-i zîmbetul, așa sînt unii trecători, mai atenți decît alții, poate că îl surprinsese și pe el copacul în care coborîse lumina. Dar nici întuneric nu se făcuse încă, iar lampioanele mari incitau și mai mult amatorii de selfiuri să prindă în spatele lor momentul acela unic de lumină, poate că așa și era. A spus ceva amabil voluntarului, simțind că zîmbetul nu mai era acolo, că se evaporase într-o transpirație ostilă și asta l-a făcut să renunțe. Copacul nu cred că a fost plantat de cineva, locul în care a crescut e prea nepotrivit. Cu frunzișul des și ruginiu toamna și crengile lăsate spre apă e un arbore singuratic zidit din cărămizi, cum sînt toate casele din oraș. Cei mai mulți fotografiau peisajul ce părea a fi cel mai frumos din lume, deși văzuseră Veneția, Sankt-Petersburgul și Amsterdamul, iar asiaticii veneau din orașele lor plutitoare. Canalul face însă un cot tocmai în dreptul copacului, așa că, pe vremea fotografiei alb-negru, frunzișul nu atîrna greu ca o casă, ca un pod de sub care vin rațe învățate ca unii să le arunce pîine, din contră era un candelabru în care se împrăștiau reflexele apei vineții. Atunci turiștii se aliniau la marginea canalului să prindă mîinile ce fluturau încîntate, așa cum o fac și acum, cînd privesc dincolo de copacul nemișcat, virajul bărcuțelor pline de lume ca niște țînțari cu burțile roșii. (Foto din Bruges, decembrie 2014)