Tag Archive: Curtea de Arges


Am ezitat să dau curs invitaţiei de a „discuta” mai cu luare aminte reprezentarea Morţii ca individualitate simbolică în pictura exterioară (câtă s-a păstrat) a bisericii Olari din Curtea de Argeş. Văzînd că sunt spuse şi neadevăruri – „Biserica Olari din Curtea de Argeş (secolul XVII) este singurul lăcaş din Ţara Româneasca pe care este pictată Moartea” (sit ştiriROL.ro, articol din 25.09.2007) – am considerat că sunt îndreptăţite câteva observaţii. Notam într-un alt articol că „în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea şi pînă în primele decenii ale veacului al XIX-lea, pictura vădeşte în Ţara Românească o capacitate de creaţie încă vie” şi că în pictura exterioară „Se reprezintă des tema morţii (s. D.A.) şi a unchiaşului din Viaţa şi pildele înţeleptului Esop sau a reprezentării morţii cu secera (biserica din Fărtăţeşti-Dozeşti (fig. 69), Titeşti, Olari-Curtea de Argeş, Păuşeşti-Măglaşi, Vladimiru şi Turcenii de Jos)” (Istoria Artelor Plastice în România, vol. II, Editura Meridiane Bucureşti, 1970, redactată de un colectiv al Institutului de Istoria Artei al Academiei, pag. 72). Cu singura corecţie că la biserica din Fărtăţeşti-Dozeşti funestul personaj călare este echipat cu o mult mai „productivă”, hiperbolizată, coasă, în loc de seceră, e de remarcat, în acel tablou, reprezentarea naiv-hidoasă a temei „Înfricoşata Moarte” cum a denumit-o însuşi zugravul.

108_5340a

Cu ochii sfredelitori aţintiţi către privitor, sumbrul călăreţ emite, în galopul dezlănţuit al calului, sentinţa implacabilă, scrisă deasupra coasei: „destul v-aţi veselit, aţi mîncat…”. Prin urmare, neobositei îi este dat a stabili momentul când fiecăruia i se spune „destul…”. Reprezentarea aceasta „populară” a înfricoşatei morţi derivă din cea escatologică, mult mai complexă teologic şi pictural, a „Judecăţii de apoi” cum o numim mai nou, a „Înfricoşatei judecăţi” cum este denumită în biserica ortodoxă. Dar în vreme ce abandonata temă a înfricoşatei judecăţi reprezenta o viziune „abstractă”, concreteţea implacabilă a morţii urma să aibă un „impact” moralizator cu mult mai eficient.

P7025940

Examinând mai în detaliu portretul în picioare al Morţii de pe faţada sudică a bisericii Olari, se desprind câteva observaţii. Mai întâi, cu privire la manieră: în reprezentarea de la Olari, Moartea nu mai e un trup îmblănit ca un monstru de circ, acolo portretul Morţii e un semn convenţional. Aripioarele stilizate prezente la toate încheieturile îi potenţează latura demonică. Să spunem că la o astfel de tratare, reflexele „culte” sunt mult mai pregnante, că pictura naiv-figurativă de la biserica Fărtăţeşti-Dozeşti a fost înlocuită cu una simbolic-abstractă. Aspectul tabloului Morţii de la biserica Olari indică faptul că pictura este mai recentă decât ansamblul păstrat. Suportul picturii este mai puţin neted şi e vizibil că varul a fost aplicat peste chenarul policrom de la cornişă şi peste o pictură mai veche. Întrucât tehnica în frescă i-a fost mai puţin familiară zugravului, pictura nu s-a păstrat bine în timp, încât exfolierea stratului pictural este destul de accentuată. Preotul paroh afirma că „Ultima pictură datează din anii 1868-1869” (sit ştiriROL.ro, articol din 25.09.2007), ceea ce ar sugera şi posibila datare a reprezentării Morţii (în lucrările de istoria artei, pictura originală este datată în sec. XVII – XVIII). Intrigă un bagaj pe care sumbrul personaj îl poartă în ambele scene, un coş la Fărtăţeşti-Dozeşti, o tolbă la biserica olarilor argeşeni. Luând în considerare ambele reprezentări, interpretarea rezonabilă e că în acele bagaje se regăseşte arsenalul eficace al morţii-călău.

DSCN0449

Uneori, după o vacanţă, mi se întâmplă să-mi rămână câteva imagini, ca o poveste neterminată, ca o arie necunoscută, despre care vreau să-mi amintesc sau să-i aflu autorul, ca un tablou dintr-o galerie pe lângă care am trecut poate prea în grabă, suficient cât să-i fi prins o tuşă surprinzătoare, o „impresie de răsărit”, poate, însă nu i-am dat atenţia cuvenită şi nu am reţinut numele de pe etichetă şi nici măcar denumirea pânzei… Apoi, întors la ale mele, caut zile în şir prin albumele perioadei în care a fost pictat acel tablou sau ascult ore în şir arii mai puţin cunoscute, poate astfel să aflu „esenţialul” şi să-mi astâmpăr obsesia. Aşa s-a întâmplat şi cu miniaturala biserică argeşeană…

DSCN0451

Un moldovean poposit în faţa bisericii Olari, va fi surprins de ceva ci-i va părea foarte cunoscut la acea biserică: formele arhitecturale de acasă. Tocmai forma acoperişului din şindrilă este ceea ce dă prima impresie de neobişnuit pentru o biserică situată la Curtea de Argeş: acoperiş simplu cu pantă mare peste navă şi de forma unei căciuli piramidale, cu pantă frântă spre poală, la turnul clopotniţă. Pentru cineva familiarizat doar cu arhitectura muntenească, forma bisericii îi poate părea dea dreptul bizară: biserica nu are elegantele turle munteneşti, acoperişul e ţuguiat, e cu totul altceva faţă de elegantele rotunjimi care reliefează bolţile bisericilor de pe acolo. Tocmai puternica impresie arhaică pe care o transmite biserica de la bun început privitorului, impresia că e mult mai veche decât perioada în care a fost construită (sec. al XVII–lea) atrage atenţia. În lucrările de istoria arhitecturii sau artei, biserica e prezentă ca o raritate a arhitecturii munteneşti, subliniindu-i-se aspectul pitoresc şi surprinzător rural: „… monument pitoresc de mici dimensiuni, are un pronaos poligonal …” (Vasile Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pag. 120), sau, în aceeaşi linie, „Micuţă şi de o formă aparte în plan, biserica cuprinde un pronaos poligonal…” (Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1982, pag. 381). Lui Vasile Drăguţ biserica nu i-a spus mai mult (după cum rezultă din lucrarea citată). Ori, tocmai pronaosul poligonal, dimpreună cu forma acoperişului în ansamblu, dar mai ales forma şi plasarea turnului clopotniţă, frapează la primul contact cu acea neaşteptat de compozită biserică. Însă dintre cercetătorii de prestigiu care s-au preocupat de biserica argeşeană a olarilor (inclusiv în Istoria Artelor Plastice în România, vol. II, Editura Meridiane Bucureşti, 1970, redactată de un colectiv al Institutului de Istoria Artei al Academiei, pag. 72), doar Grigore Ionescu a remarcat mai mult, şi anume că „Soluţia (forma în plan, n. D.A.) adoptată prezintă analogii cu câteva biserici moldoveneşti construite în a doua jumătate a veacului XVII (Bozieni în judeţul Bacău, Paşcani în judeţul Iaşi şi altele) şi nu e exclus ca modestul dar deosebit de pitorescul monument de la Argeş să fie un reflex al acestei tradiţionale formule moldoveneşti, atât de apreciată dincolo de Milcov în aceeaşi vreme.” (op. cit., pag. 381). Grigore Ionescu a văzut legătura cu bisericile din Moldova, dar nu a reuşit să privească dincolo de timpul în care a fost ctitorită biserica argeşeană (sec. XVII). Însă exact forma poligonală a pronaosului, atât de rar întâlnită în întreaga arhitectură ecleziastică din Moldova şi, cred, şi mai puţin în Tara Românească, pe care de altfel o remarcase atât Grigore Ionescu dar şi Vasile Drăguţ, este cea care sugerează legături mult mai devreme în timp, la sfârşitul sec. al XV-lea, în epoca lui Ştefan cel Mare, cu splendida ctitorie din 1492 (1493) de la Bălineşti, judeţul Suceava, a logofătului Tăutu. Comparând formele în plan ale celor două biserici, cea din Curtea de Argeş pare copia redusă la scară, şi cu uşoare imperfecţiuni, a celei de la Bălineşti.

108_5303

(Biserica Bălineşti, plan, reproducere după Istoria Artelor Plastice în România, vol. I, pag. 307)

108_5313

(Biserica Olari, plan, reproducere după Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, pag. 382)

Formulele de boltire diferă însă, încât aspectul de sinteză vioaie, şi nu de reproducere fidelă a modelului, este vizibil la biserica olarilor, bolta pronaosului fiind mult mai „sofisticată”. Nu afirm că pictura exterioară existentă la biserica Olari a fost inspirată de pictura moldovenească, aspectele stilistice leagă scenele de pictură exterioară păstrate la biserica Olari de tradiţia picturii din Ţara Românească, dar aduc, totuşi, în discuţie că şi biserica de la Bălineşti a fost integral pictată la exterior. Pe de altă parte, pilaştrii angajaţi existenţi la exteriorul bisericii Olari sunt cei care potenţează impresia de arhaic, sugerând o legătură vizuală peste timp, tocmai cu edificiul de la Rădăuţi a lui Bogdan I (a domnit între 1359 -1365).

DSCN0448

DSCN0449

Despre contextul picturii exterioare de la biserica Olari, este de remarcat că „În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea şi pînă în primele decenii ale veacului al XIX-lea, pictura vădeşte în Ţara Românească o capacitate de creaţie încă vie. În vreme ce iconografia tradiţională se menţine mai ales în mediile călugăreşti, o accentuată înnoire substanţială se petrece sub impulsul unei sensibilităţi artistice hrănite de fondul viguros al creaţiilor populare. Se împămîntenesc acum formele picturii clasei mijlocii ce prezintă trăsături comune atît în tîrguri, în oraşe cît şi în mediul sătesc. Ca şi iconarii, zugravii folosesc în pictura religioasă detalii culese din viaţa contemporana. Se precizează, localizîndu-se, piese de costum ţărănesc … instrumente muzicale, unelte de muncă; pe faţadele pridvoarelor se reprezintă ţigani ursari şi scene de vînătoare… Se reprezintă des tema morţii şi a unchiaşului din Viaţa şi pildele înţeleptului Esop sau a reprezentării morţii cu secera (biserica din Fărtăţeşti-Dozeşti (fig. 69), Titeşti, Olari-Curtea de Argeş, Păuşeşti-Măglaşi, Vladimiru şi Turcenii de Jos); legende ca cele ale sfinţilor Eustaţie Plachida şi a sfîntului Hubert, imprimă repertoriului iconografic o coloratură cu totul originală.” (Istoria Artelor Plastice în România, vol. II, pag. 72). Oricum, ceea ce impresionează este o sugestie de chipuri senine ale sfinţilor ierarhi, „rubiconde, uşor înveselite, ca după o agapă creştină”, după cum remarca şi Sorin Preda într-un articol din Formula As, nr.856/2009.

P7025933

P7025936

Despre Mănăstirea Argeşului, bibliografiile de pe internet oferă consistente fişe de date şi fotografii intresante, cât să dea o imagine care să acopere interesul publicului (în temenii ”culturii generale”)… Din bibliografiile ”virtuale” lipseşte însă un capitol surprinzător de artă a sculpturii, cel legat de lespezile de mormânt medievale din pronaosul bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Dintre mormintele aflate în pronaos, cele ale familiei regale a României, plasate în stânga, se regăsesc în câteva imagini pe diverse sit-uri sau pagini de intrenet. Pentru cele aflate în dreapta, între şirul de stâlpi şi perete, dintre care se detaşează, ca realizare artistică şi ca importanţă cel al întemeietorului, domnitorul Neagoe Basarab, nu există în mediul iternetului referinţe sau fotografii.

108_4993

Sigur, despre asta nu ştiam atunci când admiram frumoasa şi surprinzător de simpla lespede tombală a domnitorului. Aveam să înţeleg asta mai târziu, în timpul consultării surselor bibliografice pentru o cât mai bună documentare… Din primul moment al examinării sculpturii m-a frapat faptul că meşterul nu şi-a ascuns admiraţia – tratată să-i spunem holistic, integrator – şi atitudinea de preţuire pentru domnitorul iniţiat al ortodoxiei dar şi al artelor, punând pe lespedea sa de mormânt motivele atât de dragi acestuia, regăsibile în rafinata decoraţie sculptată a faţadelor.

108_5015

În câmpul lespezii este sculpată o cruce simplă, de sorginte monastică, cu capul lui Adam la bază şi cu însemnele patimilor, lancea şi trestia cu buretele înmuiat în oţet, de o parte şi de alta a crucii. În prelungire crucii, este plasată o compoziţie ”cerească” prin excelenţă: patru astre stilizate în colţurile unui ipotetic pătrat şi, înscris în pătrat, este reprezentat, la dimensiuni hipertrofiate, motivul solar sub forma unei rozete cu o geometrie complexă şi foarte riguros realizată.

108_4993a

Întreaga compoziţie vorbeşte despre timp şi veşnicie. Privind-o insistent am avut impresia, ”ameţitoare” la propriu, de mişcare rapidă a rozetei sub efectul succesiunii de motive radiale. P7106443

Pentru observatorul negrăbit, care va fi privit dând ocol bisericii, ceea ce încântă, printre destule altele, este şi succesiunea de rozete care încercuieşte biserica la partea superioară a pereţilor. Atât de obsedantă pare să fi fost pentru ctitor atracţia acestor motive geometrice şi vegetale, încât ele nu se opresc nici la colţurile clădirii, încât m-a făcut să mă gândesc, poate forţat, poate nu tocmai, la impresia ”suprarealistă” a ceasurilor ”moi” ale lui Dali.

108_5011

În lucarea amplă a lui Vasile Florea am întâlnit câteva referinţe care concordă până la amănunt cu observaţiile mele. Onestitatea ştiinţifică nu-mi îngăduie să le trec cu vedrea, deşi, în ce mă priveşte, drumul a fost de la impresie la simţire şi nu unul de la bibliografie la observaţia de ”teren”. ”… este figurat un decor geometrizant format dintr-o cruce, pomul vieţii şi soarele închipuit ca un vârtej stilizat cu o rigoare geometrică ce împrumută nu o dată efecte de op art care dau iluzia mişcării, ca în lespedea de pe mormântul lui Neagoe.” (s.a) (Vasile Florea, Istoria artei româneşti, Ed. Litera International, Bucureşti-Chişinău, 2007, pag. 206). Despre pietrele tombale munteneşti în genere, V.F. afirmă că ”… întâlnim şi lespezi funerare în care decorul a fost rezolvat mai simplu, prin preluarea unor motive (entrelacs-uri, împletituri, cercuri întretăiate) din plastica exterioarelor de la bisericile Dealu şi Argeş.” (s.a.) (op. cit., pag. 207) În final, aduc în discuţie o observaţie incitantă făcută de Vasiel Florea: ”Cei care au colportat motivele care alcătuiesc aparatul ornamental de la Argeş sunt – se ştie – chiar meşterii aduşi de Neagoe de pe malul Bosforului, unul dintre aceştia, Manolli din Nicosia, amintindu-ne de eroul frumoasei legende a mănăstirii Argeşului.” (op. cit., pag. 209) Însă V.F. nu prezintă şi sursa istoriografică a afirmaţiei sale, încât, până una alta, Manole, dincolo de personajul istoric, rămâne unul de legendă… (Fotografia alb-negru este preluată dinVasile Florea, Istoria artei româneşti, Ed. Litera International, Bucureşti-Chişinău, 2007, pag. 207)

Curtea de Argeş ( http://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_de_Arge%C5%9F ) este, pentru noi, un loc al reîntoarcerii. Îi purtăm aromele de vară în suflet 3 … 4 ani, întărite de parfumul tare, miraculos, al obligatorii urcări de o zi în Munţii Făgăraş, măcar până la barajul Vidraru. Apoi, pe nesimţite, în câte un an abandonăm alte proiecte pentru vară, la care gândim încă de pe la Paşti şi dintr-o dată plecăm la Argeş, aşa spunem generic acelui topos, practic destul de restrâns ca întindere: şirul de localităţi pe care le rememorăm între Piteşti şi Curtea…, tocmai trecem de Băiculeşti, apoi de Zigoneni … Uneori intrăm în Curtea… dinspre Câmpulung Muscel şi atunci se vede un indicator cu nume de localitate misterios şi himeric, Corbi de Piatră… În Curtea… ne oprim pe Valea Domnei, acolo e parfumul cel mai intens, inconfundabil, al locului… Este posibil ca Valea să fie una dintre cele mai vechi zone a secularei cetăţi de scaun – încă din zorii evului mediu muntenesc – dacă se numeşte a Doamnei. Însă „istoria” de fostă cetate de scaun e camuflată, în toponimul localităţii, de atributul mai recent, acela de curte domnească. Nu întâmplător, pe axa Biserica Domnească şi Cetatea Poenari stă ctitoria lui Neagoe Basarab, Mănăstirea Argeşului, cu a ei „istorie” camuflată de legenda topită în baladă, cea a Meşterului Manole, zidarul din timpul mitic al lui Negru Vodă… Biserica Domnească şi Mănăstirea Argeşului sunt reperele prezente în orice pliant turistic despre Curtea…, oricât de sumar ar fi… În ce ne priveşte, nu am văzut decât Argeşul de vară, de vacanţa mare. Nu ştiu cum arată locurile iarna, dar le imaginez ca fabuloase toamna, cu dealurile împădurite, ruginii ca arama şlefuită, care duc linia orizontului undeva foarte sus. Însă dincolo de rezonanţa profund medievală a toponimului, de cum am văzut prima dată localitatea, în 1984, m-a frapat strada ei principală, de undeva mai sus de piaţă şi până dincolo de Biserica Domnească.

108_5036a

108_5038

108_5062

Cu dublul ei şir de case cu două caturi înalte, cu faţade sparte din loc în loc de pasaje înguste, prin care abia încap doi trecători alături, strada lasă o frumoasă impresie de racordare la eleganţa Belle Époque a începutului de secol XX, prelungită în mai toată perioada interbelică. Fostele dughene şi prăvălii de la parterul caselor au ajuns, în verile anilor 80 – 90, magazine furnicar iar astăzi sunt spaţii de SRL-uri, în care abia mai intră cineva. Formula succesului în arhitectura începutului de secol XX a fost eclectismul neobaroc, cu accente Art Nouveau, iar bucata de stradă din Curtea de Argeş nu face excepţie… Pe tipologiile consacrate, prin practica academică, s-au grefat motivele recunoscute ale arhitecturii Art Nouveau: ferestre în formă de potcoavă sau arcade eliptice, frize cu o abundenţă vegetală, figuri feminine derivate din estetica simbolistă,  suavele femmes-fleur, console în curburi organice care susţin balcoanele.

108_5052

108_5041

108_5053

Un accent surprinzător Art Déco se regăseşte la clădirea Pieţei. Estetica Art Déco este o creaţie originală a Franţei din perioada interbelică şi s-a răspândit sub forma unui modernism edulcorat, accesibil şi tolerant faţă de tradiţia istorică. În România, arhitectura Art Déco s-a impus episodic, datorită vocaţiei de a imprima peisajului urban o expresie în acelaşi timp modernă, dar şi monumentală; volumele în trepte ale aticurilor şi frontoanelor clădirii pieţii din Curtea de Argeş evocă motivul tipic Art Déco al ziguratului şi, cu siguranţă, acel ceva milenar fascinează…

108_5065

Despre acel fel de frumos – á la Belle Époque – din Curtea de Argeş, enciclopediile şi monografiile nu vorbesc. Ne-am cufundat şi anul acesta, într-o zi răcorită de ploaia sfârşitului de iunie, în poezia acelei străzi. Eu nu afirm că strada aceea este un „etalon” al stilului, nici pe departe ( astăzi casele sunt oricum urâţite de culorile puse fără jenă, de reclame, de cabluri, de lipsa de reparaţii), dar ea este, cu precădere, un loc închegat al spiritului de fineţe… Aşa mi-a rămas în imaginile memoriei.

108_5079