Tag Archive: Culoare


Așa cum ne-am obișnuit cu armonia de culori a picturii exterioare care s-a păstrat la cele cîteva biserici din Moldova, ne putem imagina și pereții catedralelor din Evul Mediu ca o interminabilă pictură vie… Nu știu dacă și prin alte părți din lumea catolică a fost la fel, însă în Franța gotică catedrala nu era fie sumbră, cu piatra înnegrită de ploi, fie de un alb lăptos, radiind o lumină vioaie, așa cum arată după restaurări. Catedralele erau, ca și viața, pline de culoare! Asta au descoperit restauratorii: pe toată înălțimea, peste tot, urmele celor 5 culori folosite, chiar și motivele decorative erau colorate. La Catedrala din Amiens un spectacol de lasere simulează frumoasa punte colorată dintre pămînt și cer!

(foto 01.08.2017, Catedrala din Amiens, Franța; copyright ©Dumitru Agachi)

Fațada de Vest, portalul din dreapta, dedicat Fecioarei Maria: proiecția de lasere (CHROMA) simulează, pe baza releveelor de urme de culoare, modul în care exteriorul a fost pictat.

Intrarea de Nord după curățirea pietrei.

Anunțuri

44ea0dea26ae18f217318b75d3f91175-1425473082

Un alt titlu posibil: Dragostea îți întoarce capul!

Da, expoziția Chagall e un eveniment! Așa cum e organizată, cu cele peste 200 de tablouri ilustrînd temele și etapele unei vieți creatoare de geniu ”șăgalnic”, o astfel de expoziție se poate întîmpla o dată la o generație!

„Cu o capacitate de integrare incomparabilă, Chagall a reușit să concilieze ireconciliabilul”. (Gwennaëlle Gribaumont, în Le vif, 15.03.2015). Urmarind expoziția, înțelegi cît de aproape stau unele de altele cele (aparent) ireconciliabile și cît de firesc poezia acoperă fisurile și le topește în culoare…
Incredibilă aglomerație într-o expoziție! Și se vorbește amestecat ca și cum, între tablouri, ar fi Rusaliile în fiecare zi. Duhul picturii e purtator de energii pentru fiecare dintre cei ajunși acolo.

32508f53f24c46f685870a075eaaa29c-1425472315

10450372_10206506547801621_6606300801487253039_n

d84383da02f0abeaf86821c34bf8d671-1425473053

3fd10f7621b2bf0e569f3c56ec3c2b60-1425473050

592a5f0ebb0346927b2ee0142a910461-1425473067

e81c069a0b359e0b739c648c7eb904c0-1425473065de4b16c6c1de13dd54187029c3467303-1425473066e49663c943042fdd7f2725b3749645f4-1425473070

4267fda2e210738241227001de8b95fe-1425473081

(Am văzut retrospectiva Chagall pe 19 aprilie 2015; fotografiile sînt preluate din presa belgiană)

O să pară neverosimil sau poate o exagerare, însă biserica din occident în care am simțit că revăd ceva de acasă, mai precis din Moldova sec. al XVI-lea, din pridvorul Probotei sau din naosul Dragomirnei, de altundeva fără a ști de unde anume, este Sainte-Chapelle din Paris. După ieșirile mele spre vest, mai mult decît la ambianță, atmosferă, actualitate, inclusiv arhitecturală, am fost atent la vechile edificii, copleșit fiind, cum altfel, de gotic. Aproape 400 de ani, goticul a fost însăși imaginea bisericii catolice. Poate de asta stilul ”moldovenesc” e atît de special, e, în fond, o sinteză importantă, reușind să aducă la modul subtil, nu mă feresc să spun sublim, goticul în ortodoxie! Ce anume a făcut să mă regăsesc ”acasă”, privind vitraliile din acea capelă, printre exclamațiile de ”wow” ale celor care păreau ”loviți” de lumina lor? Tocmai transparența și cromatica intense, impresia de floral primăvăratic printre copacii unei livezi. Cu o îndrăzneală dusă la extrem, arhitectul capelei, pare-se Pierre de Montereau, a lăsat doar o zveltă osatură de piatră pe toată înălțimea incredibilă a ferestrelor (peste 15 m), ”invizibilă” datorită luminii care o străbate. A avut o idee ce i-a permis să ridice acel neobișnuit de firav schelet, legînd structura din piatră cu benzi metalice, sistem care se va folosi în mod obișnui vreo 500 de ani mai tîrziu și care în sec al XX-lea va forma armătura betonului… Este incredibilă starea pe care o primești de la reverberațiile culorilor intense, accentuînd sugestia de suspendare și dispariție a tot ce este material, în imaterialitatea luminii simbolice a vitraliilor… Bogăția de reflexii din Sainte-Chapelle mi-a lăsat impresia că privesc un ou de Paști din Bucovina…

(Foto D. Agachi, Sainte-Chapelle, 8.04.2012; alte fotografii, aici)

(sursa)

Sub o aparentă dominantă abstractă, nonfigurativă, pictorul danez Per Kirkeby  este un peisagist. Cel puțin asta a fost impresia de profunzime, dincolo de detalii și nuanțe, pe care mi-a lăsat-o retrospectiva văzută la BOZAR (Palais des Beaux-Arts Bruxelles) în noaptea neastîmpărată a muzeelor, 3.03.2012. Un peisagist somptuos, a cărui forță de expresie, dacă nu rădăcină expresionistă, vine din tensiunea, și insolită și dinamică, a culorii, de cele mai multe ori intensă pe fonduri întunecate. Kirkeby nu e un portretist al naturii ci un compozitor al ei, orchestrînd tonuri și ritmuri ale căror jocuri alcătuiesc mai degrabă o muzică veche, în sonorități care se ascultă cu intelectul urechii și se văd cu intelectul ochiului. Arborele și geologicul sînt instrumentele vedetă ale acestor ritmuri ample.

(Per Kirkeby, Nikopeja I, 1996. © Per Kirkeby, Courtesy Galerie Michael Werner Berlin, Köln & New York, sursa)

Am aflat din notele biografiei artistului că e și sculptor (de altfel, sculptura sa – de un negru strălucitor – e prezentă în expoziție), scriitor, cineast și că ”a collaboré avec Lars von Trier à l’identité visuelle de Breaking the Waves, Dancer in the Dark et Antichrist.”

(sursa)

(Foto D. Agachi, instantanee din ”retrospectivă”, 3.03.2012, BOZAR, Bruxelles)

Sau calea de la redare la transfigurare! Maniera de redare este una „expresionistă”, în care opera din anii 1920 a pictorului Gustave van de Woestyne e încadrabilă. Woestyne a pictat în 1922 (referinţe dintr-un consistent catalog de expoziţie, având girul unor prestigioase instituţii muzeale), 2 tablouri cu aceeaşi temă.

Les Buveuses de liqueur, vers, 1922, cărbune şi ulei pe pânză, 110 x 100 cm, colecţie particulară (îi punem eticheta T)

Les Buveuses de liqueur, 1922, ulei pe pânză, 109 x 99 cm, Koninklijk Museum voor Schone Kunsten, Anvers (o etichetăm R); sursa

Cum una din pânze e „catalogată” ca versiune, am pus cele două lucrări în ordinea lor „naturala”, aceasta fiind de fapt şi situarea la etaje estetice diferite, pe care saltul de la redare la transfigurare o determină. Aparent, diferenţele dintre cele două pânze ţin de un experiment cromatic, însă nu e deloc numai atât. Lucrarea ancorată în vremea sa (R), a tabloului în tablou, a pictării în pictură, spune o poveste… Expresionistă în manieră, lucrarea e cât se poate de „realistă” prin temă, tratare şi prin modul în care „redă”: e oglinda fidelă a unei scene care se petrece la o terasă. Ineditul şi autoironia constau în faptul că pictorul s-a insinuat în tablou, postat în faţa tabloului pe care tocmai e pe cale să-l termine, cu o ultimă tuşă atent pregătită de pensonul în echilibru… Scena surprinde tocmai iuţeala meşteşugului pictorului, totul terminându-se pe durata unei conversaţii agreabile între protagonistele unei întâlniri, la care se întreţin cu un „păhăruţ” de licoare intensă… În viteza aşezării pe pânză, detaliile de peisaj nici nu mai sunt redate cu mare atenţie, iar folosirea unor culori intense, dă impresia de tablou ud, proaspăt, care împrăştie mirosuri de vopsele… Masa, floarea, mărul şi cărţile fac parte din spaţiul / lumea pictorului, care e „dincoace”, e spaţiul privitorului, totodată. Pictorul e concentrat la pictarea scenei care se petrece undeva în lateral, către care priveşte, dar e redată / reflectată în spaţiul situat „dincolo”, în tabloul din tablou, jocul spaţializării fiind cât se poate de complicat! În orice caz, ceea ce vedem nu e ceea ce se petrece, e ceea ce se pictează! Conversaţia e surprinsă mai degrabă într-un moment de întrerupere, în care fiecare personaj pare a gândi la ale sale. Trăsăturile chipurilor şarmante sunt foarte bine individualizate, mai puţin vestimentaţia lejeră… Ochii mari sunt pictaţi cu precizia anatomică a unui „expresionism” care poate „reda” îndeobşte sentimente. În cealaltă lucrare (T), a transfigurării, negrul de cărbune domină ansamblul. Compoziţia e aceeaşi (R) , însă desenul, pe suprafaţa neagră, e redus la un sgrafit în materia foarte consistentă, de cărbune. Figura pictorului, ca şi acţiunea în care este absorbit, ca şi mişcările mâinilor, inclusiv a mâinii care ţine paharul cu băutura licoroasă, nu mai conţin lumină, sensul însuşi al picturii. Lumea de „dincoace” e una a negrului. Întâlnirea de „dincolo” se petrece între un personaj şi dublul său întunecat. Cele două chipuri au aceleaşi trăsături, redate hieratic. (E facil de remarcat că pălăriile sunt identice şi doar culoarea ochilor diferă.)

(Detaliu, sursa)

Ovalul alungit al feţelor, ochii mari, seriozitatea extremă a chipurilor, trimit la vechea artă de redare a figurilor angelice, mai degrabă în iconografia răsăriteană. Privirea personajelor e melancolică, stranie, pătrunzătoare, trădând mai degrabă tensiunea (şi poate nerăbdarea) unui răspuns care nu se mai poate lăsa aşteptat; e o întâlnire pe sfârşite…