Unele posturi ale Andreei, să le spun „alegorice”, incită la dezvoltare.
http://elenaagachi.wordpress.com/2009/01/28/scorpia-si-gheonoaia/
Scorpia e cf. DEX: ♦ (În basme) Fiinţă cu însuşiri supranaturale, închipuită de obicei ca un monstru feminin cu mai multe capete, care scoate flăcări pe nări şi al cărei sânge ar avea însuşiri miraculoase. ♦ Epitet injurios dat unei femei rele.
Sigur că înţelesul subiacent era vizat în textul Andreei, însă epitetul injurios izvorăşte din celălalt sens, adică din aspectul de monstru feminin. În mitologia populară nimeni nu face efortul să o îmblânzească, scorpia este învinsă, ca una dintre feţele urâtului şi răului, de Făt-Frumos, evident, purtat de calul său. Cum spuneam într-o interpretare despre Sf. Gheorghe, numai această comuniune dintre călăreţ şi cal oferă şansa unei înălţări în văzduh, şi victoria în această „luptă aeriană”, prin plasare deasupra ”maleficului”, încât confruntarea nu se mai realizează pe faţa pământului, „binele” beneficiind de forţa lansării din înalt, de sus in jos: „Fii gata, stăpâne, că iată se apropie zgripsoroaica de Scorpie. Scorpia, cu o falcă în cer şi cu alta în pământ şi vărsând flăcări, se apropia ca vântul de iute; iară calul se urcă repede ca săgeata până cam deasupra şi se lăsă asupra ei cam pe deoparte. Făt-Frumos o săgetă şi îi zbură un cap…” (Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, basm popular) Literatura acreditează totuşi că scorpia poate fi îmblânzită.
http://www.youtube.com/watch?v=ASKZLGwAdcw
Arma redutabilă este indiferenţa: cine joacă intransigent, deşi nu e uşor, indiferenţa în faţa scorpiei, are şanse să o îmblânzească, mai ales dacă acea scorpie nu e excesiv abraşă şi are o vârstă agreabilă. Nu rezultă însă că scorpia, odată îmblânzită, nu recidivează. Dacă e mai trecută, probabil că indiferenţa o înveninează până plesneşte.
Însă sondând prin mitologia românească, am găsit o altă reprezentare a răului, poate mult mai răspândită decât scorpia, ce are, în felul ei, un aer de nobleţe, nu degeaba o numeşte calul în basmul citat „zgripsoroaica”, adică zgripţor: „1. Specie de acvilă mare (Aquila heliaca). ♦ (Înv.) Stemă care reprezintă un vultur cu două capete. 2. Veche monedă austriacă de argint (care a circulat şi în ţările româneşti în sec. XVII-XVIII), având imprimată pe o parte stema cu acvila bicefală. 3. Animal fantastic, uriaş, înaripat, cu gheare de pasăre.”
Personajul mitic întâlnit la tot pasul, oarecum o mitocană, este Samca. Portretul hidoşeniei sale are incontestabile valenţe plastice: „o femeie în pielea goală, cu părul despletit, până la călcâie, cu sânii lungi până la pământ, cu ochii mici şi strălucitori ca stelele, cu mâinile de fier, cu unghiile de la mâini şi de la picioare lungi şi ascuţite ca andrelele sau încârligate ca secerile şi cu limba de foc.” (sursa: Wikipedia, Mitologie românească). Cu ce se îndeletniceşte samca, pare predestinat: „Acest demon, din a cărui gură foarte mare, urâtă şi strâmbă iese întotdeauna foc, se arată pe la sfârşitul lunii, în apropiere de luna plină, copiilor […] pe care aşa de tare îi înspăimântă că se îmbolnăvesc pe loc.”
Referinţele bibliografice aduc în discuţie, pentru creatura demnă de a fi vituperată, 19 nume, care din care mai pitoreşti: „Vestitia, Navadaraia, Valnomia, Sina, Nicosda, Avezuha, Scorcoila, Tiha, Miha, Grompa, Slalo, Necauza, Hatavu, Hulila, Huva, Ghiana, Gluviana, Prava şi Samca”, însă dacă privim în jur, la fiinţele cu ochii mici şi scântietori, lista s-ar putea lungi mereu şi mereu… Forţa de care Samca dispune este însă limitată la inocenţa copiilor. Unui „om bătrân, care şi-a trăit viaţa, Samca nu îi va face rău, ci doar îl va face să scrâşnească din dinţi”. Ce altceva îi rămâne să facă unei persoane educate şi, poate chiar rafinate, nicidecum să-i aplice „lighioanei” două perechi de palme, doar atât poate face, să scrâşnească în tăcere şi să-i ignore tendinţele dominatoare, de hiperactivă.
dumitruagachi
Dumitru Agachi's Weblog 
