Tag Archive: cotidian


Tinara cu perla - Vermeer

De fapt, ce anume mă face să nu mai simt nici o urmă de ”cotidian”, de iluzoriu, chiar și numai pentru cîteva minute, cînd văd o pictură de exemplu, despre care îmi vine să spun ”îmi pare că este vie”? Nu că e ”desăvîrșit” de frumoasă, nu asta mă înalță; în fond, o imperceptibilă fisură estetică face vizibile ”limitele” picturii în raport cu ”desăvîrșirea” și efectele ”îmbătrînirii” pînzei și culorii… Și cu toate astea, sau, mai ales, pentru asta, un astfel de tablou e ”prezent”, a rupt cu trecutul și s-a așezat în ”lumina” de care am avut parte ca de un mare dar! Contemplîndu-i zîmbetul, privirea clară ce mă urmărește la rîndu-i din tablou, înțeleg că, da, dincolo de părere, ”tabloul e viu”: iradiază o lumină ca o icoană. Întrebărilor mele le-am găsit un posibil răspuns ”idealist” la Hans Sedlmayer. Analizînd capodopera lui Vermeer ”Elogilul picturii”, Sedlmayer înțelege că ”accentul este pus, ca în atîtea tablouri ale lui Vermeer pe trăirea luminii…” Tăcerea în care este închisă prin natura sa arta picturii e ”tainic însuflețită”. E „solemnă ca tăcerea din spațiul unei biserici în care se revarsă lumina. Lumina aceasta este – lucrul a fost adesea remarcat – «obiectul» propriu-zis al tabloului. […] ea are totodată caracterul unei lumini suprareale.” Dacă Sedlmayer vedea la femeia din tabloul ”Elogiul picturii” cum” o «lumină lăuntrică» este iradiată de fața ei – odată cu schițarea unui zîmbet fericit – care astfel se transfigurează, dobîndind o înaltă frumusețe…” eu mi-am amintit de ”Tînăra cu perlă” de la Mauritshuis. Tabloul acela mi-a oferit cîteva clipe de situare în lumină! (Hans Sedlmayer, ”Epoci și opere”, vol. I, București, Ed. Meridiane, 1991, pp. 286 – 298)

”Ceci n’est pas une leçon” e subtitlul, mă rog, titlul dintre paranteze, al clipului pe care îl ascult de cîteva zile la radio în mașină. Dincolo de ”formidabil”, formula ”ceci n’est pas une leçon” trimite transparent la suprarealismul magrittean, la acel ”ceci n’est pas une pipe”! Poate că, în cei privește pe belgieni, predilecția pentru suprarealism ține de o anume genă a stării de transă, e și cazul lui Stromae! Suprarealist în transă trebuie că ești, dacă ajungi să înțelegi cîtă banalitate presupune starea de ”formidabil”!

… imagini obișnuite din Bruxelles, spuneam!

Încă un răsărit se răsfiră
printre nouri
ochiul albastru mă privește îmi spun
a rămas puțin, o sclipire de ozon
pe trotuar toate diminețile
sînt la fel pînă apare alergătorul
cu mirosul lui proaspăt de alergare
din alt ascensor coboară luna
strig la mașinist să oprească
nu aude, astăzi nu va auzi
e mereu închis
într-un costum
de protecție, securitate peste tot,
e sigur, nu o să mă strivesc în urcare,
îmi dau seama că încă nu pot intra nicăieri
mi-aș fi luat cornul cu unt îmbietor în toate reclamele
apetisantul unt fierbinte
mă înviorează cu fiecare tăcere matinală
astăzi o să plouă iarăși
un fîlfîit îmi amintește de rîsetele
copilărești
am să-i scriu toate într-un mail
o părticică de cub e perfect rotundă,
în ea îndes tricourile mele colorate
în oricare se mai simte încă mirosul unei zile
tocmai m-am oprit visător la cămașa
în care urcasem în turnul macaralei
mirosurile sînt ca lumina în depărtare par altcumva,
o ceață de parfumuri la 360 de grade, îmi aduc aminte…
o arunc totuși în vortex se pierd toate
într-un detergent bun
citesc din pateric în fața
ochiului rotitor în care se dizolvă pieile mele
iarăși se trîntise ușa în urma unui parfum violet
și ochiul rotitor pare să fi tresărit…

(Foto: detaliu, sgrafit de Privat Livemont, Institut Diderot, rue des Capucins 58, Bruxelles, ancienne école normale Emile André, 1902, arhitect Henri Jacobs; sursa)

Unele posturi ale Andreei, să le spun „alegorice”, incită la dezvoltare.

http://elenaagachi.wordpress.com/2009/01/28/scorpia-si-gheonoaia/

Scorpia e cf. DEX: (În basme) Fiinţă cu însuşiri supranaturale, închipuită de obicei ca un monstru feminin cu mai multe capete, care scoate flăcări pe nări şi al cărei sânge ar avea însuşiri miraculoase. Epitet injurios dat unei femei rele.

Sigur că înţelesul subiacent era vizat în textul Andreei, însă epitetul injurios izvorăşte din celălalt sens, adică din aspectul de monstru feminin. În mitologia populară nimeni nu face efortul să o îmblânzească, scorpia este învinsă, ca una dintre feţele urâtului şi răului, de Făt-Frumos, evident, purtat de calul său. Cum spuneam într-o interpretare despre Sf. Gheorghe, numai această comuniune dintre călăreţ şi cal oferă şansa unei înălţări în văzduh, şi victoria în această „luptă aeriană”, prin plasare deasupra ”maleficului”, încât confruntarea nu se mai realizează pe faţa pământului, „binele” beneficiind de forţa lansării din înalt, de sus in jos: „Fii gata, stăpâne, că iată se apropie zgripsoroaica de Scorpie. Scorpia, cu o falcă în cer şi cu alta în pământ şi vărsând flăcări, se apropia ca vântul de iute; iară calul se urcă repede ca săgeata până cam deasupra şi se lăsă asupra ei cam pe deoparte. Făt-Frumos o săgetă şi îi zbură un cap…” (Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, basm popular) Literatura acreditează totuşi că scorpia poate fi îmblânzită.

http://www.youtube.com/watch?v=ASKZLGwAdcw

Arma redutabilă este indiferenţa: cine joacă intransigent, deşi nu e uşor, indiferenţa în faţa scorpiei, are şanse să o îmblânzească, mai ales dacă acea scorpie nu e excesiv abraşă şi are o vârstă agreabilă. Nu rezultă însă că scorpia, odată îmblânzită, nu recidivează. Dacă e mai trecută, probabil că indiferenţa o înveninează până plesneşte.

Însă sondând prin mitologia românească, am găsit o altă reprezentare a răului, poate mult mai răspândită decât scorpia, ce are, în felul ei, un aer de nobleţe, nu degeaba o numeşte calul în basmul citat „zgripsoroaica”, adică zgripţor: „1. Specie de acvilă mare (Aquila heliaca). (Înv.) Stemă care reprezintă un vultur cu două capete. 2. Veche monedă austriacă de argint (care a circulat şi în ţările româneşti în sec. XVII-XVIII), având imprimată pe o parte stema cu acvila bicefală. 3. Animal fantastic, uriaş, înaripat, cu gheare de pasăre.”

Personajul mitic întâlnit la tot pasul, oarecum o mitocană, este Samca. Portretul hidoşeniei sale are incontestabile valenţe plastice: „o femeie în pielea goală, cu părul despletit, până la călcâie, cu sânii lungi până la pământ, cu ochii mici şi strălucitori ca stelele, cu mâinile de fier, cu unghiile de la mâini şi de la picioare lungi şi ascuţite ca andrelele sau încârligate ca secerile şi cu limba de foc.” (sursa: Wikipedia, Mitologie românească). Cu ce se îndeletniceşte samca, pare predestinat: „Acest demon, din a cărui gură foarte mare, urâtă şi strâmbă iese întotdeauna foc, se arată pe la sfârşitul lunii, în apropiere de luna plină, copiilor […] pe care aşa de tare îi înspăimântă că se îmbolnăvesc pe loc.”

Referinţele bibliografice aduc în discuţie, pentru creatura demnă de a fi vituperată, 19 nume, care din care mai pitoreşti: „Vestitia, Navadaraia, Valnomia, Sina, Nicosda, Avezuha, Scorcoila, Tiha, Miha, Grompa, Slalo, Necauza, Hatavu, Hulila, Huva, Ghiana, Gluviana, Prava şi Samca”, însă dacă privim în jur, la fiinţele cu ochii mici şi scântietori, lista s-ar putea lungi mereu şi mereu… Forţa de care Samca dispune este însă limitată la inocenţa copiilor. Unui „om bătrân, care şi-a trăit viaţa, Samca nu îi va face rău, ci doar îl va face să scrâşnească din dinţi”. Ce altceva îi rămâne să facă unei persoane educate şi, poate chiar rafinate, nicidecum să-i aplice „lighioanei” două perechi de palme, doar atât poate face, să scrâşnească în tăcere şi să-i ignore tendinţele dominatoare, de hiperactivă.