Tag Archive: coloana


La etajul 5 al superbei și încăpătoarei clădiri multicolore, se află una dintre operele emblematice ale artei moderne.

(Foto, Paris, 3 iunie 2017, Centre Georges Pompidou; copyright ©Dumitru Agachi)

247183_819939878093466_2586201512299975638_n

Cînd cineva ar pune cu voioșie pe ”feisbuc” fotografia unor bucăți de casă și de copac, culmea, plasat exact în centrul pozei, ar fi tratat cu zîmbete tolerante de cei cunoscători în ale ”compoziției” fotografice! Cine s-ar gîndi că poză a fost făcută la ”impresie”, la inspirație. Adică unghiuri, ”atmosfera”, subtilitatea, insolitul, unde sînt? Nu poți face fotografia așa, clanț și să nu găsești nimic în ea! Numai că arta e tocmai ceea ce scapă regulii, dar prinde cu finețe (tocmai) ceea ce pare prea banal: prinde, pe lîngă ”fragmentele” de realitate, ”fragmentul” de inefabil pe care nu știi de unde să-l iei, dar care începe să te curprindă ca impresia primilor pași într-o casă conoscută, în care nu ai mai intrat demult…

Reproducere după Manet, Casă în Rueil, u.p., 1882.

Actualizare (02.05.2015):
Textul de mai sus, publicat și pe pagina mea de facebook (01.05.2015) a generat două interesante comentarii. Le reiau aici, pentru observațiile asupra compoziției tabloului lui Manet.

Elena Agachi: ”Manet a pus două axis, poate chiar trei , dacă luam în considerare și casa cu etaj, nu numai coloana și copacul, ți le-a băgat între ochi, cum ar veni! Toate sînt însă fundamentale, compoziția e echilibrată și cuminte. Te face sa privești ÎN SUS. În plus, linia de demarcație, fundamentală în orice compoziție, aici roșie, împarte planul în maniera unei cruci!”

Mihai Kaizer (fotograf): ”Deși sunt de acord în privința acelui zâmbet tolerant, trebuie că întotdeauna este vorba de inspirația de moment, cât și de ceea ce eviți printr-o încadrare anume; este irelevant dacă vorbim de pictură, gravură sau fotografie. Ceea ce vede cel ce ”prinde” pe pânză sau pe film, fie numai și în imaginația proprie, nu poate fi ghicit în totalitate de privitorul tabloului (final). Cred eu că acel inefabil despre care vorbiți (în textul de mai sus, D.A.), este exact ceea nu se vede, dar este lăsat închipuirii. Dacă privim Manet-ul de mai sus și îl caracterizăm sensu strictissimo din punct de vedere compozițional, nu are nici pe departe (doar) un copac aruncat în mijloc sau bucăți de casă relevate de pensulă într-un mod întâmplător. Ochiul se duce spre linia roșie de demarcație care nu e pusă întămplător în treimea superioară: treimea de deasupra liniei este partea de ”acoperiș” (deși nu există un acoperiș la vedere în sensul real al cuvântului) – frunzele copacului se află deasupra planului ferestrelor superioare, ”închizând” scena, ”protejând” casa. De la linia roșie de demarcație, ochiul coboară spre frunzele roșii din colțul din stânga jos, apoi ”urcă” pe cărare și ajung spre casă împotriva copacului care aparent obstrucționează privirea sau călătorul să intre în casă; toate obloanele sunt deschise, semn că suntem primiți. Există așa-zise reguli estetice ce vor încerca să explice de ce o imagine te prinde foarte mult, însă nici o regulă nu îți poate descrie sentimentul pe care îl ai în procesul ”fabricării” pânzei/imaginii. Poate că singura regulă este că fiecare vede ceea ce vrea să vadă; restul cuvintelor sunt făcute pentru așa-zisele manuale de specialitate. Inefabilul, prin definiție, nu poate fi exprimat prin cuvinte, deși te cuprinde de la acei primi pași…

DSCN8183w

Bucăți mari și mici din România, îndeobște uitate și poate că nu e nimic rău în asta, ba chiar îl bănui pe anistoricul Aghiuță că le face un ”pustiu” de bine, apar la știri cînd dă peste ele cîte o apocalipsă mică, de vară sau de iarnă, cum devine după anotimp. Deși sînt anunțate pe coduri de culori, urgiile tot pe nepregătite îi iau pe cei mai ”iubiți” dintre pămînteni, ăia cu diverse dregătorii pe mînă. Știristele, la fel, au mari probleme să pronunțe Darabani. Dacă poetul exprimă – cu semnul ”mirării” la finalul versului! – depresia hibernală, ”Ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iara!”, lumea de azi plînge (iară) cîteva minute la știri, că nu mai are pîine, după care ”se așterne” (ca omătul, desigur) tăcerea. Iar în loc de mămăligă dă în clocot politica și ministrul (nu i-am reținut numele) vine ”din văzduh” cu elicopterul, ca și ”cumplita iarnă” (tot din văzduh, dar pe cale naturală), să-i vină de hac ăleia cumplite! La ora asta umblă ministrul prin județul Botoșani – tot cu elicopterul – să vadă de sus ceea ce Alecsandri vedea și auzea dintr-o ”sanie ușoară”, nu-i trebuia mai mult. Oricum, dacă în locul ministrului veneau două-trei ”freze”, costa probabil mai puțin decît bîzîitul inuitil al elicopterului. În plus, dispăreau și acei ”fiori de gheața (de) pe ai țării umeri dalbi”. În satul copilăriei mele, cu zăpezi de altădată, cum dădea prima ninsoare și pînă la Paști nu mai vedeam mașini (nu prea vedeam nici vara!), doar sănii și era frumos. Cînd bate un fir de viscol regăsesc prin centrul vechi al Botoșaniului, cît a mai rămas, ceva din aerul tare al acelor vremi. Cîte un curpăn de vie, o arcadă veche cu metalul ruginit îmi lasă privindu-le o impresie de cald, ce urcă tocmai din aburul brumat al copilăriei în bulgărele de zăpadă pe care îl rotunjesc între palme…

DSCN8181w

DSCN8186w

(18.12.2012, centrul vechi, Botoșani)

România mereu surprinzătoare și seducătoare este una a reliefului, în sens subiectiv a peisajului! Oricum am numi spațiul profunzimii interioare a spiritului românesc, ”mioritic” sau ”ondulat”, pajiște sau crâng, deal sau munte (am în vedere ușurința de prin alte locuri de a numi munte orice, sa-i spunem cu îngăduință, colină) surprinzătoare e unicitatea lui. Verdele din miez de vară, sau albul din amintirile în care ”ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare”, surprind mereu, nimic nu e la fel, de la o secvență de peisaj la alta… Scriu (26.07.2011) după ce am experimentat privitul de la fereastra vagonului, între două repere prozaice (fie și în sens sadovenian sau, mai recent, brumarian), între Dolhasca și Pașcani; relieful, chiar și al norilor, e mereu altcumva. Nu cer nimănui să-și imagineze ceea ce e de văzut…

Am revăzut (24.11.2011) Văratecul și am primit în dar acolo o ploaie liniștită și intensă, purificatoare, cu un ropot molcom, fără nici o rupere de ritm… O ploaie tarkovskiană, de frumusețea unui gînd, a unei amintiri, chiar și însorită, în care coloanele cerdacurilor de la vechile căsuțe albastre mi-l evocau peste tot pe Horia Bernea, cel care le-a transfigurat în lumina florală a picturii sale… Pare-se, mai nou Văratecul se transformă și el, prins în acest timp de pvc și termopan! (Fotografiile sînt din 2005).

(Horia Bernea, Coloana, 57 x 39 cm, acuarelă și cărbune pe hîrtie, 1988, sursa)

La Mănăstirea Neamț, în ”tunelul” de intrare al marelui turn, am văzut că nimeni nu privea pictura care s-a mai păstrat pe boltă. Semnificațiile acelei picturi și cine anume i-a fost ctitorul (comanditarul), nu și autorul, rămas necunoscut, au fost ”descifrate” de savantul medievalist Sorin Ulea. În esență, scenele redau cateheza ortodoxă despre timp și eternitate și, oarecum surprinzător, scenele unui roman popular al inițierii, Varlaam și Ioasaf. Deși nu mai sînt privite, însăși candoarea reprezentării purifică acel spațiu al trecerii grăbile. Nu timpul nu mai are răbdare, doar toți cei care trec îmi par puși pe fugă…

(alte imagini luate cu sensibilitate aici)