Tag Archive: cinema


Fereastra

PDVD_023
Într-o secvență dintr-un film al lui Béla Tarr – nu știu care, am văzut doar un fragment în care a încăput esențialul din comunism, foamea – este filmată într-un ritm normal, ca și cum un trecător nu prea grabit s-ar plimba privind o mulțime așezată la coadă, tăcută, sumbră, nici măcar furioasă, doar împăcată în condiția zilei terne… Însoțit de o muzică destul de sonoră, lăsînd impresia unui dangăt de clopot, privitorului prin ”obiectiv” îi sînt accesibile chipurile, mult mai trecute decît virsta fiecăruia, iar șirul mut pare interminabil. Privirea ajunge la o fereastră care se deschide la 12 fix (e un ceas de perete în clădirea cu fereastra deschisă). Nu știi ce anume a făcut ca imaginea să devină dintr-o dată mai luminoasă, ori soarele bătea în fereastră ori, pur și simplu, chipul femeii tinere, cu zîmbetul ei, dădea momentului o sugestie de fericire în sărăcie… Încet și în ordine cei de la rînd primesc din miinile femeii o pungă cu două chifle și un pahar cu lapte… Așa am trecut prin comunism, pe sub cîte o fereastră deschisă!

Pentru cei interesați, însă, mă rog, nu cred să fie prea mulți, Les Magritte du Cinéma e ceremonia decernării premiilor Academiei André Delvaux, după cum e deja în rutină: cel mai bun film, cea mai bună actriță, cel mai bun… tot tacîmul… fard monden și reflectoare pentru televiziune. Înaintea surprizelor regizate din sală și a stărilor de fericire contrafăcută și ușor isterizată, care fac parte din ritual, momentul a avut și un pic de suflet trist. Treptele cu mochetă albastră pe care călcau divele au fost flancate de tineri suprarealiști, veniți cu mărul magrittean să protesteze împoptriva lipsei de șansă, a inechității și sălbăticiei lumei artei cinematografice în special și a artei spectacolului în general. Așa mi-au spus, cu tristețe, cîțiva dintre ei. Tăcuți ca extrași dintr-o pictură, tinerii artiști ridicau mărul în speranța că gestul lor va sensibiliza. Au oferit pe gratis celor mai norocoși decît ei, cei care pășeu pe culoarul delimitat de cordoane de catifea albastră, o secvență de spectacol mut și trist. Unele dintre personalități se mai opreu și, parcă pentru a nu tulbura tăcerea înghețată la minus multe grade, îi salutau pe șoptite pe cei aflați dincolo de cordon. Între lumea șansei și cea a neșansei, poate una a celor mai talentați iar cealaltă a celor mai puțin dăruiți, stătea un simplu cordon de catifea albastră…

(Foto D. Agachi, Bruxelles, 4.02.2012)