Tag Archive: castelul din Seneffe


În peisajul geometric de la castelul din Seneffe, în care te poți alege cu o răceală clasicistă sau măcar cu o alergie la simetrie, ”cadrele” ciclopice din oțel (uneori) colorat cu rugină încălzesc, oarecum, atmosfera. Sau poate că o lasă la fel, însă eu nu am rămas indiferent la punctele pe care le umple jocul propus de sculptorul italian Mauro Staccioli. E un joc secundar, în care nu e important dacă figurile pure ale artistului au ceva ezoteric. Mai degrabă nu au, cred că ceea ce-i stîrnește interesul e numai dialogul cu „starea naturală”. Profund sau mai puțin cosmetizate (și răvășite) de uman, energiile naturii dau oricărei linii (și forme), oricît de „sumară”, sugestii nebănuite. Simplul se complică „natural”, rezonează și lasă loc (solar) unei stări de liniște. Liniștea norilor în oglinda apei.

„Mes sculptures ne sont pas des objets de décoration… Il s’agit d’instruments de provocation.” – Mauro Staccioli

(Foto la castelul din Seneffe, 9.11.2014; sculpturi de Mauro Staccioli)

Am vorvit și eu la TVu:

(Habar n-aveam,
Nimic pregătit, nimic insolit
Și-am copiat cu mik adaptare și ghilimele necesare din Alexandru Andrieș
discurs colorat, bine închegat)

”Astăzi iar,
La Telejurnal,
Astăzi iar,
La Telejurnal,
Astăzi iar,
La Telejurnal,
Am promis cașcaval !”

Iar mîine…
Iar mîine…
Iar mîine…


Castelul și abația, prin atracția lor către ”locul ferit” / ”locul fericit” ce trebuia extras din mizeria înșelătoare a lumii, au făcut posibilă grădina liniștită. (Trimit la grădinile pe care le-am văzut la Castelul din Seneffe, la cel din Gaasbeek…) E spațiul în care vocația clasicistă a perspectivei și funcția ordonatoare a spiritului, în raport cu năvala vegetalului, similară cu dezlănțuirea gregară a umanului, aduce o pace mai degrabă nelocuită. Verva era anulată, printre arborii geometrizați nici păsările nu-și mai găseau locul. Îmi părea că regăsesc ceva oriental, privind prundișul perfect greblat al aleelor, însă nu e deloc așa. Fascinația grădinii geometrice este una rece și înșelătoare. Din fosta abație din pădurea Cambre / Abbaye de la Cambre, a călugărilor nobili (nu e deloc o contradicție în termeni) cistercieni, a rămas o splendidă grădină geometrică, foarte bine întreținută și astăzi. Plasată pe coastișă, succesiunea de terase dă impresia grădinii suspendate, e și geometrie pe verticală, verde și albă între contururi și scări largi din piatră.




(Foto: 24.05.2014, Abbaye de la Cambre, Bruxelles)


Castelul familiei princiare din Chimay – cîndva principat din care se trag prinți, e la mintea cocoșilor expuși la castel – a fost ridicat pe o stîncă… Pentru a înțelege stranietatea castelului am privit mai întîi stînca! Suna cunoscut: ”pe o stîncă neagră, într-un vechi castel”…. Și da, curgea ”în vale un rîu mititel”, pe lîngă stîncă… Versurile sînt dintr-un manual vechi, doar cadrul romantic era din Chimay!


Mai nou, în spațiile muzeale și nu numai, scenografia interactivă și experimentală dar și contactul cu arta actuală în modalitățile ei surprinzătoare de exprimare sînt foarte la modă. Am văzut asta și în castele, la Gaasbeek, la Seneffe și la Chimay. În plus, castelul de pe stînca din Chimay e locuit la propriu – dar și virtual de o fantomă bonomă – și cu toate astea e deschis publicului cu o generozitate iscusită în a face ”atmosferă”. La Chimay episodul de artă experimentală, conceptuală, goală e un ”studiu” galinaceu cu încrucișări de găini pentru obținerea găinii ”globale”, ”cosmopolite” zice artistul

Găina suprarealistă scapă prin ușa bîntuită… (Instalație ready-made de Koen Vanmechelen, adept al artei ”conceptuale”. De prin 1990 se tot ocupă de ”Cosmopolitan Chicken Project”. E tenace!)

Chimay e o marcă de bere. Una cunoscută! Se confundă cu eticheta ”bere belgiană”. E o bere de mănăstire, cred că se știe, iar prepararea ei a devenit o ”industrie” performantă chiar și în mediul auster trappist! Însă dincolo de ”gusturi” rafinate, la Chimay ceva a părut foarte familiar: agreabilul peisaj verde, cu unduiri molcome!

(Fotografii la Chimay, Belgia, 18.05.2014)


L-am întîlnit pe omul taciturn al lui Folon acum doi ani într-o expoziție. Era masiv, părînd sculptat din cioplituri brute în bronz și fixat în inexpresivitate, cu pălăria ”vintage” trasă pe ochii unui trup obez… Bărbatul ”clasei mijlocii”, tatăl pe care pe care îl urăsc copii, e sculptat în uniformitatea fără chip a pardesielor lungi. E insensibil și tăcut! Însă pe aleea castelului Seneffe l-am revăzut pe omul lui Folon reintrat și retras în dimensiunile unei umanități însingurate. Își găsise liniștea unei plimbări și maxilarele de sub pălărie se îmblînziseră… Trecea prin tunelul de lumină ca oricare suflet…
(”Quelqu’un”,sculptură în bronz de Jean-Michel Folon, 1992, domeniul castelului Seneffe, Belgia – foto, 4.05.2014)

DSCF0566w