Tag Archive: Bucureşti



Notă: art nouveau de București

Undeva pe străduțele din centrul vechi al Bucureștiului, deloc departe de Curtea Domnească dar și foarte aproape de Palatul Șuțu, am fost sedus de o clădire impunătoare cu etaj, scăpată cu bine după reparații de-a lungul timpului și, din cîte se vede, după o precară ”restaurare” recentă. Surprinzător e că ”stilistica” în care arhitectul evreu Joseph (Iosif) Exner și-a plasat casa, ridicată la 1896, e cea a art nouveau-lui de factură (neo)românească. Detaliile arhitecturale sînt, cum altfel, de proveniență medievală pe de o parte, folclorică orășenească pe de alta, dar și cu rădăcini mult mai adînci românești și balcanice. ”Zestrea” decorativă a fost organic preluată și reflectată de arhitectul evreu, așa cum o făcuse un altul italian, Giulio Magni, la construcția Școlii Comunale (pe Şoseaua Kiseleff, colţ cu străduţa Monetăriei). Casa bucureșteană a lui Iosif Exner e un bun exemplu că ”românitatea” ține de talent și sensibilitate și prea puțin de etnie…

(Foto 6.08.2013, București)

Reclame

DSCN9545w

 

Am ”regăsit” într-o expoziție la Palatul Șuțu din București (destul de neatractiv și neglijent ”panotată”) superba ceramică de Cucuteni (trimit aici la un text din 2009). Un vas relativ înalt, reprezentînd o rafinată redare a unui tors feminin, mi-a readus în minte pe ”Venus neolitica”, altfel spus Venus de Cucuteni. Dacă micile figurine-idoli feminine și masculine redau la modul stilizat esențialul, vasul, prin utilitatea sa, a conservat perfect proporțiile feminine, ceramistul preistoric dovedind un admirabil talent sculptural și nu numai.

DSCN9534w

??????????

(Foto 6.08.2013, București, Palatul Șuțu, expoziția Cultura Cucuteni – valori regăsite ale preistoriei europene)

DSCN8889w

O anume „imaginaţie” retro înghiţea la miezul nopţii, ca un devorator duh verzui himeric, trenurile care nu au mai ajuns în gară şi cele trase la peron şi care nu au mai plecat…

DSCN8892w

(foto 29.07.2013, Bucureşti, Gara de Nord la miezul nopţii)

Despre precaritatea şi promiscuitatea bordeielor ne-au fost livrate doar clişee, alimentate de literatura interbelică dar nu numai, care privise printr-un ochean patetic realitatea, dealtminteri firească, a satelor de demult răsfirate pe costişe… Pînă acum cîteva zile aşa crezusem, că bordeiul a fost cea mai de „jos” condiţie de locuire a omului. În fond, dacă locuirea marchează însăşi „starea” omului în sens filosofic, impresia mea literară despre „bordeieni” a fost cea a troglodiţilor irecuperabili, cea a destinului pecetluit al condiţiei înjositoare. De fapt, la vremea copilăriei mele bordeiul dispăruse din satele pe care le-am cunoscut. Locuinţa se ridicase la suprafaţă, pe prispe înalte. Tîrziu, iată, o vizită la Muzeul Satului din Bucureşti (11.07.2011) m-a făcut să văd altcumva şi altceva. Printre exemplarele pe care le-aş considera vedete ale acelui muzeu, fie şi numai pentru că restaurează imaginea unei realităţi istorice profund deformate, sunt două bordeie. Coborîte pe mai bine de jumătate din înălţimea lor sub pămînt, ceea ce surprinde este „monumentalitatea” decorării lemnăriei masive, din alcătuirea părţii suprapămîntene a bordeielor. Cosoroabele, căpriorii, stîlpii masivii din lemn de stejar poartă „crestaturi” cu modele ancestrale. Sînt semnele care se regăsesc în toată lumea rurală arhaică. De o parte şi de alta a cadrului uşii largi de intrare, cosoroabele masive se termină cu imaginea stilizată a capului de cal, în postura de păzitor al trecerii. Spaţiul colocvial, al întîlnirilor, nu e cel al cerdacului ci al unei tinde (tinzi) generoase. Privit pînă şi în contextul actual al regăsirii legăturii cu teluricul şi cu ritmurile naturii, bordeiul oferă un model de monumentalitate, măcar al cadrului masiv din lemn de la uşi şi al căciulii de paie care îl acoperă. (Pînă la urmă, consider, în ce priveşte „locuinţa semingropată” – mai frust spus bordeiul – că merită o reconsiderare măcar în sens etnografic şi filosofic, dacă nu şi ca model de locuire cel mai apropiat de ritmurile şi „energia” pămîntului…)

Bordeiul din Castranova, Dolj, sec. XIX

Bordeiul din Drăghiceni, Olt, sec. XIX, detalii; intrarea

(foto D. Agachi, 11.07.2011; fișe: http://www.muzeul-satului.ro/oltenia_53_draghiceni.phphttp://www.muzeul-satului.ro/oltenia_54_castranova.php)

Să spunem că şocul coborîrii (10 iulie 2011) pe solul ţării în care se vorbeşte româneşte (patria o restrîng la una interioara, în care relieful încape întreg, însă ceea ce o populează nicidecum) nu a fost neaprat termic, deşi pe trotuare erau vreo 38 de grade… Mai degrabă şi în mod previzibil pentru cineva obişnuit cu noi înşine şi care nu se mai lasă uşor traversat de mirări, şocul a fost vizual: cromatic şi arhitectural periferia Bucureştilor e o mizerie cu accente „grandioase” într-un peisaj pocit şi peticit…
Am lăsat deoparte peisajul actual arid al periferiei, în sensul arhitecturii ei, lipsită în genere de gust. Am căutat un refugiu, unde altundeva, doar într-un spaţiu care sa-l prelungească pe cel interior… Pe malul Herăstrăului în Bucureşti, Muzeul Satului e o epură arhaică a României întregi, în felul ei o patrie miniaturală, cu peisajul unei mici Românii rurale, conservată ca o relicvă. În fapt, dispariţia istorică a acelei lumi s-a produs deja, ireversibil, mai ales în spiritul ei… Privind-o acum, arhitectura rurală, locuinţă, industrie, biserică, mi-a părut „coborîtă” în verticalitate, nu pentru că i-ar fi lipsit tentaţia înălţimii, ci, mai degrabă, întemeindu-se pe frumuseţe şi semne, spiritul rural a stat „cuminte” în smerenia lumii sale… De oriunde ar fi, de la cîmpie sau munte, dintre apele Dunării sau din Maramureş, de pe delurile bistriţene sau din Mărginimea Sibiului, arhitecturii rurale i-a fost proprie aplecarea smerită a omului sub cerdacuri şi pridvoare de case sau biserici, sub grinzile grele de lemn îmbătrînit. Privind mi-am amintit mirosul de cuişoare care scălda chipul luminos al bunicii mele (în linie paternă) în dimineţile de duminică, pregătindu-şi faţa şi mîinile pentru biserică. În mîinile ei se afla mereu un bucheţel al celor mai frumoase flori de la fîntînă sau din faţa casei, amestec de culori aşa cum doar pe la mănăstiri se mai găseşte… Paşii pe alei mi-au readus sonoritatea acelor dimineţi care coborau peste livada copilăriei.

Gospodărie, Jurilovca, Tulcea, 1898

Gospodărie, Curteni, zona Vaslui, 1844

Biserica Răpciuni, Neamţ, 1773

Gospodărie, zona Neamţului

Biserica Dragomireşti, Maramureş, 1722

(Foto D. Agachi, 11.07.2011)