Nimic nou în lumea plină de lumină…

Ce a vrut să sugereze artistul renașterii Francesco del Cossa, pictînd o pereche de boboci cu ochi în icoana Sfintei Lucia e ușor de ”văzut” : a omagiat lumina prin frumusețea ochilor (ca dar divin). Sfînta e celebrată de bisericile catolică și ortodoxă pe 13 decembrie, iar prin tradiție e ocrotitoarea ochilor, a orbilor, dar și a electricienilor (ca meșteri ai luminii, înțeleg), de cînd a apărut meseria asta. În maniera obișnuită, ochii sint pictați pe o tipsie pe care sfînta o ține în mîna dreaptă. Numai că pe la 1470, pictorul din Ferrara are o intuiție de geniu, ce se va dovedi fecundă abia peste cinci secole și ceva. El așează ochii mult mai discret, hipnotici și ”suprarealist” în doi boboci de floare fantastă, spre care sfînta privește cu tandrețe și parcă pe furiș… Și iarăși înțelegi că nu e nimic nou în lumea plină de lumină.
(Francesco del Cossa, ”Santa Lucia”, pictură pe lemn, tempera pe fond de aur, 79×56 cm, 1472-1473, National Gallery of Art, Washington; sursa foto, Wikipedia)

Publicitate

BRAFA 2013 – grațiile unui tablou

Printre ”vîrfurile” expuse la BRAFA 2013 s-a aflat un tablou al lui Delvaux, Douce nuit, u.p., 185 x 95 cm, datat aprilie 1962, Belgia. Pînza e una emblematică – în sens cît se poate de larg pentru opera artistului – de la tematică la tehnică. La Delvaux, tema nocturnă în care rar nu e prezentă luna ce dă umbre clare, frisonante, printre arbori, e ”rama” temei melancoliei. Cele mai multe dintre ”nocturnele” lui Delvaux trimit la un fior de fantastic. E ceva subtil, mai degrabă o stare indusă de compoziție. În ”visul” unei nopți de primăvară, cum mi-a părut tabloul, trei grații în lumina lunii îi dau fiori de ireal unui personaj cu figură ”scientistă”. În realul pe care bărbatul nu-l concepe dar pe care îl privește e fisura. Tabloul pare mai degrabă melancolic decît ”pitoresc”, fără însă a fi altceva decît unul din ”seria” Delvaux în care e mai puțin surprinsă ”starea”, cît mai degrabă senzualitatea. Universul oniric al lui Paul Delvaux e dominat de solitudine chiar şi atunci cînd destule personaje sînt ”înţepenite” în peisaj, încît impresia realistă a e trădată de suspendare. Lumina noptatică a suprarealiștilor colorează intens pînza cu ”pasta” unui vis în care silueta feminină e doar pretextul stranietăţii…

Diorama

Într-un moment terapeutic m-am uitat îndelung, ca prostul, în valurile mării și-am văzut că sînt frumoase. După aceea am umblat prin Ostende căutînd ”casa Ensor”. Știam că o să-mi expun iarăși ochii (minții), proaspăt goliți în valuri, la umanul cel mai hîd și carnavalesc al măștilor pe care le purtăm. La parterul casei e buticul cu suveniruri pe care Ensor l-a închis după ce s-a mutat acolo (1917), dar l-a lăsat așa cum îl știa, adunătură de măști și ciudățenii marine. Printre rafturile vechi m-a fascinat o dioramă meșterită pe la începutul secolului trecut de un artizan local necunoscut. Poate eu însumi dacă aș fi trăit într-o altă epură, poate dacă aș fi fost un oarecare turist, aș fi rîs de acele ”sirene” bizare care mișună prin coșmaruri. S-a nimerit să le privesc în același timp cu un flamand cam de o vîrstă cu mine. Pe el creaturile îl amuzau, eu aveam ”mintea” din nou în imersie, ”sirenele” urlîndu-mi ”democratic” printre dinții ascuțiți…  Plonjasem în adîncimile umanului și m-a luat cu amețeli.

(Foto D. Agachi, 12.07.2012, detaliu, dioramă aflată în casa în care a locuit pictorul James Ensor”, Ostende)

Fantasticul Art Nouveau

Pe Rue Americaine din Bruxelles, în două clădiri alăturate sunt muzee. Una e o punte art nouveau, fiind proiecţia, locuinţa şi acum muzeul arhitectului Victor Horta. În cealaltă clădire se află un muzeu vizitabil o scurtă perioadă din an, dedicat „artei fantastice”. Am privit în câteva rânduri vrejurile de metal ale monumentalei scări interioare din Muzeul Horta. În muzeul de alături nu am intrat, cu toate că bannerul de la balconul mumiei de mucava anunţa interesante „vicii” fantastice, suprarealiste şi apocaliptice pentru Europa lui 2010… Însă, dincolo de ceea ce e frivol şi clasicizat în percepţia fantasticului, dincolo de vampirizarea realului sub propria sa platoşă, m-am lăsat sedus de o dimensiune inedită a art nouveaului, tocmai de predilecţia acestei arhitecturi pentru fantastic sau cel puţin pentru straniu. Rafinatele detalii, dantelării şi bucle în piatră şi metal sunt mult mai mult decât ce par a fi, lăsând impresia unor alcătuiri de o surprinzătoare forţă de sugestie…

Detalii, casa arhitectului Vitor Horta

(Foto D. Agachi)

Rezonanţe: Andra amintind căldura mirosului acelui brad de iarnă; Elena privind mănăstirile dincolo de ziduri; impresii şi depresii restrânse de niciunde şi parcă de nicicând; întâlnirea cu sinele unui „neam de eroi”; parfumul „falnicei Veneţii”…