Tag Archive: arta abstracta


Și cît de sugestivă e alcătuirea de oțeluri adunate de la cine știe ce mașinării moarte și ele…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(Statuia se află pe gazonul din fața unei case obișnuite din Bruxelles, pe Avenue Franklin Roosevelt; foto 25.09.2016; imagine sub protecția legii drepturilor de autor, orice copiere în scop comercial este interzisă)

Reclame

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

M-a sedus ”Omul” lui Folon de la prima întîlnire, într-o galerie, cred! Despre reîntîlnirile ulterioare, mereu plăcute, am scris de cîteva ori pe blog. Îmi provoca stări oarecum controversate, uneori mă frapa indiferența lui, alteori liniștea lui de spectator niciodată grăbit la întîlnirea cu lumea… Alteori candoarea lui de matur, da, cred că e și o candoare a maturității. Însă în muzeul în care Folon a ținut să-și evoce viața creatoare, aflat într-un cadru de natură aș spune idilic, dacă nu ar fi cît se poate de real și accesibil, am întîlnit ”persoanalitatea multiplă” a omului lui Folon și a femeii pe care sculptorul a imaginat-o. Asociind temelor (abstracte sau figurative) discrete sugestii brâncușiene, starea aparent impasibilă a omului folonian e redată în replici subtile, distincte, într-o diversitate care ține de vocația creatorului de a vedea și, totuși, camufla nuanțele… Maniera în care Folon își lasă privite sculpturile și desenele e punera lor între oglinzi, uneori și a spectatorului. Rezultatul nu e o ”amețeală” care să te cuprindă ci un joc al privirii în toate detaliile deodată, într-o ”dimensiune” extinsă în imaginar.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 

Muza adormită…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(Foto la Fundația Folon / Fondation Folon, 14.05.2015; fundația se află pe domeniile castelului de La Hulpe, lîngă Bruxelles)

IMG_0065w

Îmbinările abstracte de forme tubulare ale lui Olivier Strebelle, sculptor născut la Uccle, Bruxelles și devenit atît de celebru încît e ”ambasador artistic al Belgiei”, dau sugestii concrete. Rotunjind un volum ca un spectacol anatomic, metalul bine șlefuit lasă impresia unui trup iluzoriu de femeie care așteaptă așezată și cu brațele strînse într-o tăcere pe care nimic nu o disturbă. Am întîlnit statuia în fața unui clădiri obișnuite, un cămin pentru bătrîni, cred, din Uccle. M-a surprins oarecum plasarea ei ”inadecvată”, forma sculpturală trimite mai degrabă la eleganța unei intrări de teatru. Aveam să regăsesc sculptura la BRAFA 2015, redusă la dimensiuni de interior. Priveam aceeași ”cumințenie” pe care o presupune așteptarea (tragică) a ceva ce pare a nu se întîmpla, a cuiva despre care ai certitudinea că nu va veni. Statuia e a unei Madame Butterfly creată din rotunjimi care se îmbină fără ”cap”! Și, totuși, nimic nu pare a lipsi feminității, chiar și atunci cînd femeii îi lipsește o parte din ea… Surprinzător sau nu, sculptura e numită ”Miss Télévision” și datează din 1978. Mai multe variante sînt plasate ici-colo.

În peisajul geometric de la castelul din Seneffe, în care te poți alege cu o răceală clasicistă sau măcar cu o alergie la simetrie, ”cadrele” ciclopice din oțel (uneori) colorat cu rugină încălzesc, oarecum, atmosfera. Sau poate că o lasă la fel, însă eu nu am rămas indiferent la punctele pe care le umple jocul propus de sculptorul italian Mauro Staccioli. E un joc secundar, în care nu e important dacă figurile pure ale artistului au ceva ezoteric. Mai degrabă nu au, cred că ceea ce-i stîrnește interesul e numai dialogul cu „starea naturală”. Profund sau mai puțin cosmetizate (și răvășite) de uman, energiile naturii dau oricărei linii (și forme), oricît de „sumară”, sugestii nebănuite. Simplul se complică „natural”, rezonează și lasă loc (solar) unei stări de liniște. Liniștea norilor în oglinda apei.

„Mes sculptures ne sont pas des objets de décoration… Il s’agit d’instruments de provocation.” – Mauro Staccioli

(Foto la castelul din Seneffe, 9.11.2014; sculpturi de Mauro Staccioli)

Dacă Fabre și Folon au imaginat insul în ”generalitatea” lui esențială (Folon), ori prin sarcasmul straniu care evocă ”eroarea de a fi” (Fabre), sculptorul Axel Cassel surprinde și esențializează aglomerația ”orașului”. Pierzîndu-și expresivitatea chipului într-un fel de ”uniformă” facială (urbană), oamenii lui Cassel devin geometrii ciudate, sofisticate și, totuși, goale de expresie. Reprezentînd la Cassel lumea unui șah lipsit de reguli, combinațiile de ”figuri” abstracte pentru ”formele” umanoide (concrete) nu sînt deloc întîmplătoare. Sugestii jucăuș-obeze create din volume complicate trimit la vestimentații ”urbane” nu atît lipsite de eleganță, cît mai degrabă de interes pentru ”glamour”. Cui îi mai folosește farmecul, cînd viața a devenit atît de ”practică”…

(Axel Cassel, ”La Ville”, 2003, grup statuar pe Rue Saint-Bernard, Bruxelles, foto 31.10.2014)