Tag Archive: arhitect


IMGP2597w

Mi-a rămas impresia că impozanta și, paradoxal, zvelta clădire de pe Avenue Roosevelt 86 din Bruxelles a ”evadat” din înșiruirea urbanistică monotonă. Spațiul din jurul casei îi conferă aspectul de castel modern, iar ”ingredientele” art nouveau sporesc rafinamentul. Clădirea e opera arhitectului Léon Delune (1904). Dacă ideea de zveltețe și ”ritmica” vioaie se ”citesc” de la prima privire, o altă ”vibrație” exotică, pe care un balcanic, să spunem, o poate mai lesne percepe e proporția de ”biserică” a clădirii. Și nu e vorba numai de turnul plasat într-o latură, e în discuție raportul vertical/orizontal al edificiului. Însă accentul care întregește ”povestea” vizuală a casei, dincolo de foarte frumoasele sgrafituri albastre și aurite ale lui Paul Cauchie (restaurate după planurile originale ale acestuia), e sugestia de evadare ”docilă” a vulturului. Dacă arhitectul ar fi tratat sculptura doar ca ”element decorativ”, ar fi plasat-o direct în vîrf, ca simplă ”piesă finală”. Din motive structurale probabil, el a imaginat o colivie albă cu bare groase, pe care (s-)a așezat pasărea. Cum se întîmplă cu păsările (”spiritele” bine) dresate, cușca e mediul lor în care nici măcar nu mai mai trebuie închise. Oricît de larg ar zbura, se reîntorc. Pînă în momentul cînd dorința libertății învinge…

IMGP2905w

IMGP2592w

IMGP2590w

IMGP2599w

IMGP2902w

IMGP2913w

Maison Delune sau Château Feys, Avenue Roosevelt 86, Bruxelles; foto din 30.11. si 6.12.2013

Un vitraliu cupolă plasat de Horta într-o zonă sumbră, culmea, a unei clădiri masive – e vorba de fostul magazin de bijuterii cu atelier Wolfers, pe rue d’Arenberg 11, Bruxelles – irizează în tonuri de albastru stilul art nouveau. Ajuns faimos, bogat și baron arhitectul Victor Horta s-a regăsit în ritmurile timpului schimbător în care a trăit. Nu a rămas înțepenit nici măcar în stilul în care a excelat, art nouveau… Pe la 1912 edificiile lui Horta capătă accente foarte sobre, glisînd în art deco, cum e un vitraliu de fereastră din același fost magazin Wolfers. Privirea trece prin stări de sticlă aparent ireconciliabile.

(Foto 15.09.2013, de ”zilele patrimoniului” la Bruxelles. Urmează luna octombrie cu bienala art nouveau – art deco!)

Notă: în terminologia arhitecturii, ”hôtel…” (punctele substituie numele proprietarului) e locuința luxoasă (”hôtel particulier” în Franța dar și în Belgia, ”maison de maître” în Belgia) din zona centrală a orașului, în care este găzduită familia dar și personalul ”de serviciu” (”personnel de maison”)

Dintre cele patru creații ale arhitectului Victor Horta înscrise din anul 2000 în patrimoniul mondial (UNESCO), Hôtel Tassel a reprezentat, cronologic vorbind, a doua realizare din carieră. Prin urmare, casa (”maison de maître”) amplasată la nr. 6 pe strada Paul-Émile Janson din Bruxelles este o lucrare de tinerețe și, totodată, una a începuturilor (i)novatoare în arhitectura liniei exuberante și sinuase art nouveau. Clădirea a fost gîndită pentru prietenul arhitectului, profesorul de la U.L.B. Émile Tassel, pasionat de fotografie și proiecții, capricii cărora Horta le-a consacrat cîteva odăi, adaptînd funcționalul obișnuit. Însă imaginația sculpturală a arhitectului se regăsește plenar pe fațadă elegantă nu numai pentru acea epocă. Dacă în mod obișnuit arhitectura locului era dominată de cărămida aparentă, uneori zidită cu o incredibilă artă, Horta a optat pentru fațada din piatră albă și metal, tocmai pentru ”capacitatea” acestora de a undui suprafețele, într-un joc al sugestie de fluid și vegetal. Fusele coloanelor scurte ale bovindoului cu vitralii pale, abia sugerate, au devenit subțiri, abandonînd însăși ideea de coloană, pentru a lăsa impresia de imponderabil. Dacă la următoarele clădiri Horta va prefera culoarea oranj pentru metalul contorsionat, la Hôtel Tassel cularea e un discret verde deschis.

(Foto 15.08.2013, Bruxelles)

Gările sînt pentru mine o fascinație, poate legată de trecere într-un sens mai larg… Spațialitatea lor uriașă, sonoritatea dramatică, fac din marile gări un spectacol cu final continuu. Cu atît mai mult, atunci cînd un astfel de spațiu prin excelență modern este imaginat de unul dintre marii arhitecți ai lumii, spaniolul Santiago Calatrava. În complexitatea geometrică și mecanică a alcătuirii sale, noua gară din Liège, arhitectura lui Calatrava în genere, este o emblemă a spațiului dilatat. Este o arhitectură a betonului alb, aparent, modelat  în volume complicate și zvelte totodată, a metalului și transparențelor. Frumusețea arhitecturii lui Calatrava nu mai ține de accentul pus pe decorativ, este conținută în însăși ingineria, ingeniozitatea alcătuirii ”scheletului” și în funcționalitatea ireproșabile. Nu neapărat grandoarea ci suplețea îți ridică privirea spre cer. Gara Liège-Guillemins este o operă recentă, a fost inaugurată în 2009. Se spune că arhitectul însuși și-a văzut opera ca o ”catedrală modernă”.

Am fotografiat arhitectura acestui splendid joc de arce în diferite stări de lumină. Cînd e o zi senină însă, umbrele schimbă complet ”compoziția” ca într-un imens caleidoscop.

(Foto D. Agachi, 9, 11 și 14 mai 2012, Detalii din gara Liège-Guillemins)

O să pară neverosimil sau poate o exagerare, însă biserica din occident în care am simțit că revăd ceva de acasă, mai precis din Moldova sec. al XVI-lea, din pridvorul Probotei sau din naosul Dragomirnei, de altundeva fără a ști de unde anume, este Sainte-Chapelle din Paris. După ieșirile mele spre vest, mai mult decît la ambianță, atmosferă, actualitate, inclusiv arhitecturală, am fost atent la vechile edificii, copleșit fiind, cum altfel, de gotic. Aproape 400 de ani, goticul a fost însăși imaginea bisericii catolice. Poate de asta stilul ”moldovenesc” e atît de special, e, în fond, o sinteză importantă, reușind să aducă la modul subtil, nu mă feresc să spun sublim, goticul în ortodoxie! Ce anume a făcut să mă regăsesc ”acasă”, privind vitraliile din acea capelă, printre exclamațiile de ”wow” ale celor care păreau ”loviți” de lumina lor? Tocmai transparența și cromatica intense, impresia de floral primăvăratic printre copacii unei livezi. Cu o îndrăzneală dusă la extrem, arhitectul capelei, pare-se Pierre de Montereau, a lăsat doar o zveltă osatură de piatră pe toată înălțimea incredibilă a ferestrelor (peste 15 m), ”invizibilă” datorită luminii care o străbate. A avut o idee ce i-a permis să ridice acel neobișnuit de firav schelet, legînd structura din piatră cu benzi metalice, sistem care se va folosi în mod obișnui vreo 500 de ani mai tîrziu și care în sec al XX-lea va forma armătura betonului… Este incredibilă starea pe care o primești de la reverberațiile culorilor intense, accentuînd sugestia de suspendare și dispariție a tot ce este material, în imaterialitatea luminii simbolice a vitraliilor… Bogăția de reflexii din Sainte-Chapelle mi-a lăsat impresia că privesc un ou de Paști din Bucovina…

(Foto D. Agachi, Sainte-Chapelle, 8.04.2012; alte fotografii, aici)