Tag Archive: Arhangheli


Revenire

Când am vizitat Coşula, într-o superbă zi a sărbătorilor trecute, am revăzut fragmentele atât de expresive ale picturii murale medievale din biserica Mănăstirii. Mi-am amintit de un text mai vechi şi îl reiau aici, după ce l-am aerisit de paranteze şi trimiteri bibliografice…

Îngerul emblematic de la Coşula

De cum l-am privit acum nişte ani, Arhanghelul acela zugrăvit în biserica Mănăstirii Coşula m-a fascinat… Încercam să-l întreb, poate prea prietenos, trecând peste deferenţa necesară lumii de dincolo, ce-mi spune, de cum priveşte, ca într-o adâncă adorare către înalt.
Scena cu Arhangheli marchează simbolic locul Coşulei în pictura murală din vremea lui Rareş. Compoziţia zugravului rămas încă anonim, conţine patru personaje-emblemă: Maica Domnului stă pe tronul slavei, ţinând în braţe pruncul Iisus, iar de o parte şi de alta sunt Arhanghelii Mihail şi Gabriel. Cercetătorii artei au remarcat locul special ocupat de această scenă în picura medievală de apogeu, spre exemplu la Mănăstirea Humor unde, ca şi la Coşula, „de ambele părţi ale Mariei şi ale lui Hristos stau îngerii Gavril şi Mihail într-o mişcare uşoară de adorare.”

Dacă în reprezentările mai vechi ale scenei „axa centrală şi obiectul adorării este Hristos, aici adorarea se îndreaptă în primul rînd către Fecioara Maria, mama lui Hristos.” Termenul uşoară capătă o bogăţie de sensuri, de la semnificaţia imaterialităţii, sugestia diafanului, până la elanul „de uimitoare comuniune spirituală” (cum admirabil surprindea un erudit istoric al artei, Sorin Ulea, despre o altă scenă emblematică a Coşulei, cea a Sfinţilor Teodori).
Dar, dacă există o psihologie a îngerilor, care ar fi, să spunem aşa, trăsătura lor principală de „caracter”, care să le definească portretul: aceasta, spun cunoscătorii, e una ireductibilă: pacea. Mijloacele zugravului puse în slujba transmiterii stării de pace sunt ochii şi atributul lor divin, blândeţea, premergătoare păcii. Pacea rezonează plenar cu omul care priveşte, îngerul fiind transmiţătorul de mare şi neştirbită fidelitate al acestei stări: „pacea care te pătrunde nu e din această lume; ea e de «dincolo» şi coboară în tine din infinitul abstract şi transcendent”. În cazul Coşulei, îngerii în haine princiare bizantine, exprimă condiţia cristică de Prinţ al păcii.
La Coşula, tabloul Maicii Domnului pe tron adorată de îngeri are înălţimea cu puţin peste statura unui om, iar acest plasament, atât de apropiat omului în rugăciune, este cheia compoziţiei, reliefând înalta teologie pe care o stăpânea zugravul. De pe genunchii Maicii Domnului, Iisus copil binecuvântează cu ambele mâini spre cei doi Sfinţi Arhangheli, Mihail în dreapta şi Gabriel în stânga, binecuvântând astfel, atât pe arhangheli cât şi pe omul privitor însuşi. Ce surprinde însă, cu o forţă iradiantă copleşitoare, pe privitorul atent, este starea de rugă angelică împăcată, deşi extrem de intensă, pe care o transmite mai ales chipul Arhanghelului Mihail. Acest tablou prezintă paradigma în absolut a rugăciunii. Pentru privitor, mesajul îngerilor ar trebui să fie clar: „neîncetat vă rugaţi”, după cerinţa maximalistă apostolică, dar urmând învăţătura păcii, „toată grija cea lumească să o lepădaţi”.
Andrei Pleşu remarca la îngeri tocmai postura mediatoare în relaţie cu umanul, postură pe care a zugrăvit-o şi teologul pictor la Coşula: „Îngerii au această calitate puţin obişnuită de a fi simultan aproape de Dumnezeu şi aproape de om.” Mai mult, în imposibilitatea contemplării umane directe a divinului, prin înger se produce breşa revelatorie, fisura consistentă către celest: „… îngerii văd faţa lui Dumnezeu. Ei sînt, într-un anumit sens, «faţa» lui Dumnezeu, ecranul protector prin care Dumnezeu se arată creaturilor sale.”
Fiind faţa-către-faţă dintre Dumnezeu şi om, oglinda care nu reflectă şi nu potenţează, ci transfigurează, „îngerul e şi «imediata vecinătate» a omului. El e «prietenul său ceresc», pedagogul său neobosit, ghidul şi protectorul său.” La Coşula, îngerii instituie o puternică acţiune pedagogică prin explicitarea modelului ceresc al rugăciunii, exemplificare mediată de talentul de excepţie al zugravului. Strădania acestuia a fost cu atât mai motivată cu cât urma să ia fiinţă mănăstirea, iar vieţuirea monastică impune ca „Înainte de a deveni o imitatio Christi, viaţa omului desăvârşit începe prin a fi o «vita angelica», o imitatio angeli.”
Dar cum poate fi imaginea îngerului investită cu atâta forţă de inducţie pedagogică? Paradoxal, chipul de la Coşula al Arhanghelului Mihail exemplifică această forţă prin tocmai lipsa lui de personalitate, îngerul „nu are opinii şi gânduri şi intenţii proprii. El e un mediu, un simplu mediu. Şi cu atât e mai talentat artistul cu cât poate pune în lumină această şi numai această însuşire a îngerului de transmiţător al fluidului divin” (Sorin Ulea).

Prin uşor contrast cu această cerinţă de lipsire de psihologic şi, poate, potenţându-i sugestia de transmiţător divin, zugravul de la Coşula a pus pe chipul îngerului o seriozitate extremă, supradimensionând, cu un control demn de remarcat, trăsăturile anatomice ale gâtului, tensionându-l şi transfigurându-l.
Prin ochii ridicaţi spre înaltul transcendenţei şi printr-o infimă coborâre a colţului gurii, zugravul a plasat pe chipul îngerului o uşoară tristeţe, cu rolul de a spori seriozitatea contemplării rugătoare. Transparenţa angelică este calitatea desăvârşit zugrăvită la îngerul Coşulei, pictorul reuşind pe deplin să redea omului „putinţa să treacă cu privirea prin el, prin eterul din care e făcut, spre a contempla ceea ce e dincolo de el, în infinitul frumuseţii nevăzute a Divinităţii, frumuseţe pe care, începând să o întrevadă cu ochii materiali în imaginea pictată, sfârşeşte prin a o vedea cu ochii minţii”, după cum remarca Sorin Ulea, în consideraţiile sale de „angelologie şi estetică”.

(Foto D. Agachi, 31.12.2010, Biserica Mănăstirii Coşula)

A nu trece grăbit pe străzi, chiar şi atunci când ploaia măruntă a începutului de decembrie, să o numesc ploaie de Bruxelles, mă împiedica realmente să ridic privirea spre cerul plumburiu şi faţadele ude, pare condiţia suficientă pentru a găsi posibile legături surprinzătoare… Una dintre temele dragi mie, cu încărcătura ei stenică a seninătăţii celeste este cea a îngerului surâzător. E cunoscutul înger plasat într-un portal al Catedralei din Reims (impresii şi aici).

Cu totul surprinzător, am întâlnit expresia candidă al îngerului surâzător într-un basorelief plasat deasupra portalului simplu, al unei biserici deloc impozante, din apropiere de Grand Place, din Bruxelles. Îngerul melod cântă, surâzând, poate chiar un cântecel de înveselit copii, privirea îngerului fiind îndreptată spre pruncul Iisus care, din braţele Maicii Sale, îi binecuvântează bucuria…

O altă temă e cea a confruntării dincolo de timp. La Paris, nu departe de Catedrala Notre Dame, există un ansamblu statuar numit Fontaine Saint Michel (am făcut o prezentare aici).


E surprins chiar momentul premergător victoriei Arhanghelului, postura luciferică de învins înfricoşat fiind cât se poate de expresivă. La Bruxelles, plasată pe colţul unei clădiri impozante de pe strada Rue Saint-Michel, se află o compoziţie statuară pe aceeaşi temă.

Spre deosebire de reprezentarea pariziană în bronz şi parcă prea încărcată de monumentalitate, ansamblul din Bruxelles este din piatră în culori contrastante: Arhanghelul e, cum altfel !, alb, iar demonul e modelat în cunoscuta piatră albastră, care înnobilează mai toate faţadele oraşului… Arhanghelul de la Bruxelles este surprins în momentul asumării victoriei, iar demonul e deja prizonierul lumii sale închise, strâmte, marcată de groaza claustrării eterne. Însă sentimentul copleşitor l-am trăit în faţa tabloului lui Pieter Bruegel (sursa, aici) La chute des anges rebelles (1562) aflat la Musées royaux des Beaux-Arts de Belgique (Bruxelles), cu bestiarul universului său grotesc şi fantasticant, marcând filiaţia spirituală cu un alt flamand celebru Hieronymus Bosch…