Tag Archive: Aniversare


E doar un clișeu (în sens fotografic) într-un cadru ”de natură” bine ales. Însă prin tot ce o înconjoară și o îmbracă, femeia e surprinzător de autentică, în sens ramânesc. Nu citisem că e o fotografie a Reginei Maria și, realmente, am crezut că e una dintre fotografiile de epocă, o argeșancă sau o musceleancă lînga o troița veche, din piatră erodată… Mîna sprijinită pe ulcior e chiar firească, nu e nimic forțat, e regizat un moment campestru de odihna! Dar cu cît firesc!

(sursa foto)

De mulți ani, 1 septembrie e ziua în care mă descopăr că sînt, e semnul sub care ”umblu”… Dincolo de ”natura” ei lirică, afirmația e doar un adevăr simplu.

Ori de cîte ori merg dintr-un loc în altul,
mai ales în trenul arămiu
călătoria pare fără sfîrșit
visez, privind pe geam copacul care se rotește în zare. Un țipăt!
nu mă pot cufunda în reviste. Mă odihnesc amintindu-mi prin aripa nopții dealurile
sterpe, roșii, oarecum selenare
oare unde coboară cărarea?
pășesc prin pajiști de nouri; toate sînt cu putință și toate sînt mai presus de mine însumi.
În călătorii privesc mereu reluatele brazde și mereu aceleași hățișuri…

(Foto D. Agachi, ianuarie 2012)


30 august 2008, era într-o sîmbătă, e începutul unui fel de obligație față de mine însumi, aceea de a publica pe acest blog. ”Debutasem” pe blog-ul Elenei (îmi permit să rămîn cu spusele mele într-o anume prețiozitate explicită și, poate, pentru unii enervantă) și de la un timp, pare-se, tot ea a decis că e vremea sa mă exprim într-o ”operetă” proprie, ca o voce ”singulară” care va să zică una, alta, după simțirea și impresia de o clipă… În 3 ani s-au adunat vreo 460 de ”spuse” vrute și nevrute și, adaug acum cu sinceritate, pe cele mai multe le-am uitat. Nu aș fi știut niciodată cîte și mai cîte am spus ”seara tîrziu” sau ”dimineața devreme” (nu-mi amintesc să fi scris pe la prînz), dacă ”platforma”, o contabilă fidelă, nu-mi număra textele. Tocmai astea sînt comode în uitarea de sine, (și) blog-ul, ca și jurnalul, ca și fotografia și mai nou filmulețul. Pentru a uita de mine, uneori scriu. Felul meu de a (mă) uita și a vedea îl transfer cîtorva. Și chestiunea asta cred ca e în mișcare accelerată (nu știu dacă e o evoluție sau mai degrabă contrariul): prin 2008 blog-uiala părea fascinantă. Astăzi e mai la îndemînă face-book-ul. E mai sintetic, te folosești mai puțin și în conținut și în formă. Prietenii nu mai vor cuvinte, timpul scrisorilor lungi și poetice al retoricii fabuloase a trecut, amicii își spun pe scurt 2… 3 vorbe și un like sentimental e transmis! Credeam, pe la începuturi – naiv nemîntuit – că blog-ul e scriitură, e adevărat, într-o formulă mai facilă, mai degrabă interiorizată și cumva intelectualizată. Însă de la un timp mă recunosc în textele de atitudine ale Elenei, calofilia mea e oarecum dizgrațioasă, ca un balet într-o băltoacă. Ea scrie despre mîrlănia cotidiană în care românul dovedește ”expertiză” fără opreliști…
Foto: Andra Agachi, captură din scurta vacanță 2011.

Se dedică Andrei, la ani 20!

Se dedică steluţelor albastre de sub genele memoriei, steluţelor care, cine ştie de unde, o veghează.

Se dedică Elenei.
(Foto, 26 şi 6 martie 2011)