”Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă…”
(G. Topîrceanu)
În ultimul an al vieții sale, 1890, Van Gogh pictează o iarnă în care nimic nu e pur și sclipitor, nimic nu e alb ca în ”pastel”. Compoziția și dinamica îi sînt sugerate de realismul lui Milet, din care pictorul s-a hrănit mereu. În scena de iarnă, agitația unei zile obișnuite pare să se fi întrerupt inexplicabil în plin cîmp (și în alt timp): plugul a rămas înțepenit în brazdă, grapa a fost uitată și ea, departe de satul ce abia se citește în lumina glacială a planului îndepărtat… Și lucrurile cele mai banale, nu numai ceea ce e plin de viață, pot să înghețe, uneori… Însă tristețea întregului nu vine neapărat de la uneltele înghețate, spre care privirea se focalizează înțelegînd oboseala (de viață a) celui care nu a mai avut puterea să le adune, nici măcar de la singura mișcare, cea a stolului prea numeros de păsări funeste. Ea ține de altceva, de vibrația unică a tușei grele a pictorului, de ansamblul în care lumea e implacabil fixată… Lumea în plină angoasă.
(Reproducere preluată de aici)