Tag Archive: alegorie


640px-Woman-with-a-balance-by-Vermeer

Scenele de interior pictate de Vermeer surprind, în partea stîngă a tablourilor, lumina generoasă a ferestrei ușor deschise, sau a celei filtrate de sticla colorată a unui vitraliu. În planul îndepărtat al picturii este plasată o hartă sau, de cele mai multe ori, un tablou. Dacă a ține un tablou într-o cameră în Olanda orașelor din sec. al XVII-lea era un fapt cît se poate de normal, plasarea unei hărți e oarecum neobișnuită, dacă nu am admite sensul alegoric. În aceeași logică e de înțeles și jocul tabloului în tablou la Vermeer! El nu e un simplu ”element” cu ”efect decorativ”, ci potențează – printr-o metapercepție a privitorului – spiritul picturii, sugestiile prim-planului. În tabloul ”Cîntăreața la chitară” (pictat între 1669 – 1672 și aflat la Londra, Iveagh Bequest Kenwood House) se regăsește un peisaj senin, cu un copac înfrunzit, surprins în splendoarea lui vegetală. Zîmbetul fetei și peisajul stenic trimit, în tăcerea picturii, la un moment de muzică veselă, poate lirică și în compania cuiva către care tînăra privește cu încîntare. Într-o altă pictură, cu o femeie matură improvizînd la clavecin (tablou pictat între 1670 – 1673 și aflat la National Gallery, Londra), un cupidon triumfător ține companie stării de spirit zglobii-provocatoare erotic…
Însă ce anume îi poate determina unei femei care ține o balanță, starea de contemplare în care e surprinsă ? (Tabloul ”Femeie ținînd balanța”, pictat în 1662 – 63, 38 cm x 42,5 cm se află la National Gallery of Art, Washington) Chipul ei nu mai are nimic provocator, privirea e coborîtă, ochii sînt aproape închiși în liniștea meditației. Balanța e în echilibru. Cealaltă mînă stă retrasă, nici un gest de a pune ceva în balanță nu se întrevede. Artistul a pictat un gînd, nu o mișcare! Iar gîndul e revelat de tabloul-oglindă din planul îndepărtat, pe care femeia îl acoperă în parte, scoțînd în evidență mărimea lui neobișnuită. Tabloul din tablou e ”Judecata de apoi”. La vremea la care a pictat Vermeer, fascinația temei se stinsese demult, de vreo 100 de ani. Pictura flamandă a dat capodopere cu tema ”judecății…” pe la 1550. În contrast cu tabloul escatologic sumbru, chipul femeii poartă o lumină împăcată. În fața tentațiilor lumii de care e înconjurată, aur, perle, cărți, postavuri, balanța ce e ținută cu delicatețe nu se înclină…

640px-Jan_Vermeer_van_Delft_013

640px-Jan_Vermeer_van_Delft_024

(Notă: datarea lucrărilor și reproducerile sînt preluate de pe Wikipedia)

DSCF1313w

Urcam pe dealuri
De nouri, pieptiş
Şi te priveam, suflete
Pieziş
Un pas şi doi
Şi eram sus
Tu rămîneai (terestru)
Indispus.
O pana s-a desprins
Şi pare în cădere
Trecute veri din vara de-nviere
Nu înţelegi că limba o să cînte
Pe buza ta ca un Big Ben
Sub tîmple
Nu strigi din tuburi de organe
Mă chemi şoptit
Mă plimbi pe rime
Vane
E roşie săgeata
Şi-i pitită
În ochii tăi ca marea
Cea dospită

Înger, îngeraşul meu
Te scot arareori din clisă,
Tu adormi şi luminezi
Cu o eclipsă
Aşa e jocul
Se mai schimbă rolul
Eu stau să te veghez
Tu să-mi duci dorul
Nu era vis şi tot
Urcam pe deal
Trecut-a norul
E drum lin, letal
Pe degete am prins un fir
Să fie
De legămînt
Inelul pe tipsie
Îngere, te-am aşteptat destul
Eşti prea încet
Eşti prea uituc şi prea
Sătul
De mine cel ce urcă
De tine
Cel din isme…

(Data scriiturii, 5 august 2014; locul fotografiei, undeva între Dorohoi și Suharău)

Despre relația specială și spectaculară a picturii simboliste cu femininul, în postură uneori încifrată, „simbolică”, altădată de un erotism exacerbat, alteori de o sugestie fină între angelic şi demoniac s-a vorbit. Între pânzele emblematice ale expoziţiei Simbolismul în Belgia este expusă cea a lui Fernand Khnopff, Des caresses, 1896, huile sur toile, 50,5 x 151 cm, Musées royaux des Beaux-Arts de Belgique, Bruxelles. Studiile de specialitate, plasându-se în linia marcării locului special al pânzei lui Khnopff în reprezentarea femininului, cu toate valenţele sale, misterul, inefabilul, pasiunea sfâşietoare, transgresarea de la feminitate la androginitate, păcătuiesc prin a surprinde generalităţile temei, vorbind mai puţin (aplicat) despre acea lucrare.

Întreaga pictură îi este dedicată felinei, e foarte vizibil asta, compoziţia hiper-dezvoltată pe orizontală fiind dominată de mişcarea ei molatecă, dar tensionată. Liniile tense, perceptibile mai degrabă la nivelul sugestiei subconştiente, există. Însă, ceea ce face specială această pictură este surprinzătoarea detaşare a efebului. El priveşte intens spre nimic definit, în orice caz spectatorul care-i caută privirea, ce pare a se îndrepta direct către el, nu o găseşte. Efebul e de o seriozitate extremă, cu o pătrunzătoare privire dincolo, iar din abstragerea sa pare a-l reţine doar bastonul pe care îl strânge ferm cu mâna dreaptă (prin urmare şi ea tensionată pictural). Bastonul ţinut cu mâna încleştată, ca pe ceva definitoriu, se termină cu încifrate simboluri, sfinxul cu aripi înalte stând aşezat peste un glob de un albastru intens. Într-o tensionată contradicţie cu postura statică a efebului, este cea de echilibru şi elan de mişcare al felinei. Nimic nu trădează că sub pleoapele coborâte felina şi-ar relaxa agilitatea, mişcarea membrului anterior e o imagine a forţei. Postura cabrată a creaturii, echilibrată de balansul ferm al cozii ca un şarpe, are ca punct de sprijin tâmpla efebului. Deşi pare (poate) altfel la o privire fugară, între protagoniştii „mângâierilor” nu este alt contact, surprinzător de intens, ca un arc de sudură, decât tâmplele. Trăsăturile chipurilor şi balansul vârstelor către cea mai fără de vârstă al felinei sugerează poate o postură maternă, deşi tema dublului, al unu şi multiplu în aceiaşi realitate simbolică, mi se pare mai subtilă. Dar ce anume poate genera astfel de „mângâieri” ? În plan simbolic tabloul lui Khnopff nu are nimic erotic, fascinaţia e mai degrabă a IDEII. Felina care-i „mângâie” tâmpla cu o apăsare cu mult dincolo de previzibil este „Recea cumpăn-a gândirii”, este cunoaşterea cu al ei surâs celest, împăcat. Dacă există un „erotism” al IDEII, tabloul lui Khnopff a reuşit să-l redea simbolic!

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

M. Eminescu, Glossă, fragment.

Priviri prin blogroll: gândurile Andrei când „se închid frumos, superb, capitole…”; o impresionantă alegorie; jurământul e gol ca şi împăratul…; un incitant eseu despre vina echivocă de a fi (pre)conceput alienat, devia(n)t… şi fine observaţii despre vina concretă a prezenţei absente; o zi ca oricare alta; două spaghetti de maestrul Giacometti; ascultând Schubert.

După această zi…

… 19 mai 2010, zvonarii puterii oculte au de făcut un efort de cizelare a tehnicilor de manipulare – pe 20 mai 1990 începea fenomenul Piaţa Universităţii, dacă-mi amintesc bine, sunt 20 de ani de atunci! Ceea ce s-a petrecut în faţa sediului guvernanţilor a fost cât se poate de normal şi democratic. Democraţie în act, manifestată de mii de oameni. Asta trebuie că frisonează puterea, în ciuda aparenţelor, chiar dacă televiziunile nu au mai avut ştiri explozive. Puterea ar trebui să înţeleagă că reglajele democratice s-au produs pe cale naturală şi incitările nu mai prind. Nu le-a ieşit farsa celor care îşi doreau fum şi eventual altceva în stradă, spre a justifica o întărire, peste cea care deja sufocă, a autoritarismului – prin „servicii” într-un  original stat prezidenţial – pentru liniştea publică dar, mai ales, pentru hoţie şi clientelism mai eficiente decât acum. (Avea oare preşedintele deja pregătit un anume discurs sau urma să improvizeze la inspiraţie.) Poate vor mai încerca să incite, observa şi Elena, altfel cum se explică reacţia premierului. Mimând intransigenţa şi hotărârea de mică statură, cel din capul mesei lungi de la guvern anunţa, în timp ce scandări întârziate încă se auzeau în stradă, că, în postura unei vestale (în sens antic, veghetor, neînduplecat şi cast), va merge mai departe asumându-şi destinul… Sigur, nu mă aşteptam tocmai de la guvernantul-şef să înţeleagă cu propria percepţie şi celeritatea necesară că scenariul nu mai corespunde…

Xavier MelleryLa Ronde des heures ou Les Heures, 1890, huile sur toile, 47 x 73 cm, Région de Bruxelles Capitale, en dépôt au Musées royaux des Beaux-Arts de Belgique, Bruxelles; sursa