dumitruagachi
Chimay are o consistență leșiosă, ceva între savoarea și clăbuceala unui detergent obișnuit. Nu știu cum spală, dar se dă la băut. După o primă sorbitură senzația cremoasă dispare și rămîne doar amăreala în grade diferite de satisfacție. E bere făcută de trapiștii din Chimay în mănăstioara lor – Abbaye Notre-Dame de Scourmont – însă, din cîte am văzut pe o hartă din pahare, e vîndută peste tot în lume. N-o fi stat în care să nu fi ajuns. Așă că abația pare mai degrabă un fel de multinațională cu buget pe măsură, spre care traficul de TIR-uri e mult mai intens decît cel al pelerinilor. Mănăstirea e una dintre cele mai accesibile, iar pereții albi ai bisericii lasă impresia caldă și ingenuă că rugăciunea ca un suflu, pe care-l simți și nu știi de unde vine, nu se întrerupe niciodată în preajma celor cîteva icoane. O contradiție în termeni: ne-a întîmpinat un trapist deloc sumbru și tăcut, chiar jovial și neastîmpărat ca o benedictină dintr-un film cu de Funès. La Chimay e și un castel de prinți, iar legătura ar fi că pe terenul dăruit de castelan au apărut abația și berea ei…
La acastel.
La hanul din preajma abației.
(Foto, 18.05.2014)
Dumitru Agachi's Weblog 
armurile alea, de regula le vedem ”in picioare”
m-a izbit idea de ”cavaler sezand”
..chiar relaxat, parca asteptand sa i se ascuta sabia ..
Sau să i se aducă berea! Cavalerii erau ocupați din cînd în cînd în vreo paranteză eroică, în restul timpului părînd destul de relaxați, imaginîndu-ne relaxarea medievală la un turnir, un pocal de vorbă la masă, o idilă castă și castelană… Vise!