IMGP6846w
Nu simt că aș avea mare lucru de spus depre omul lui Jan Fabre… Spre deosebire de severul și oarecum impersonalul om al lui Folon, retras contemplativ și taciturn în obezitatea lui congenitală, insul contemporan creat de Fabre e jovial și vesel pînă la straniu, pentru a folosi o formulă lipsită de concret. Cum lipsit de concret e și rîsul statuii, un rîs ca prostul, cu o poftă contagioasă. Omul lui Fabre e cel obsedat de terapia prin rîs, de parcă nimic altceva nu ar mai exista pe lume… Nu surprinde cu un surîs, nu e rafinat în ironie, omul rîde homeric. Cartea pe care o are la el e o autobiografie a erorii și cînd omul a înțeles că e doar o eroare comică, reacția firească a fost rîsul absurd! Statuia e una sonoră, cînd te afli în preajma ei îți acordă un repertoriu de rîs. Rîsu-plînsu nu se regăsește, însă ritmurile și abisurile rîsului ei surprind. Am încercat un timp un dialog banal și acel om ușor mefistofelic, în haine lejere și picioarele goale rîdea, de fapt doar rîsul, de la cel pufnit la cel în hohote, era singurul răspuns. Cîteva minute m-am contaminat, m-a pufnit și pe mine, însă după un timp am început sa nu-l mai suport, așa cum îți vine sa-i spui unui copil într-o criză, fie ea și de rîs, la limita isteriei infantile: ”da oprește-te odată!” Și cine crede că se oprește?

(Foto undeva în Flandra, la Duffel, cred)

IMGP6843w

IMGP6839w1

Anunțuri