PDVD_023
Într-o secvență dintr-un film al lui Béla Tarr – nu știu care, am văzut doar un fragment în care a încăput esențialul din comunism, foamea – este filmată într-un ritm normal, ca și cum un trecător nu prea grabit s-ar plimba privind o mulțime așezată la coadă, tăcută, sumbră, nici măcar furioasă, doar împăcată în condiția zilei terne… Însoțit de o muzică destul de sonoră, lăsînd impresia unui dangăt de clopot, privitorului prin ”obiectiv” îi sînt accesibile chipurile, mult mai trecute decît virsta fiecăruia, iar șirul mut pare interminabil. Privirea ajunge la o fereastră care se deschide la 12 fix (e un ceas de perete în clădirea cu fereastra deschisă). Nu știi ce anume a făcut ca imaginea să devină dintr-o dată mai luminoasă, ori soarele bătea în fereastră ori, pur și simplu, chipul femeii tinere, cu zîmbetul ei, dădea momentului o sugestie de fericire în sărăcie… Încet și în ordine cei de la rînd primesc din miinile femeii o pungă cu două chifle și un pahar cu lapte… Așa am trecut prin comunism, pe sub cîte o fereastră deschisă!

Anunțuri