În expoziția lui Jeff Koons de la Almine Rech Gallery din Bruxelles am văzut cîteva jucării gonflabile. Sălile arată ca depozitele frigorifice, în fine, minimaliste e termenul scornit pentru a face vandabilă o arhitectură ieftină, golită de orice. Plimbîndu-mă printre exponatele supradimensionate asta a fost impresia oarecum puerilă, că privesc figurine de mușama chinezească, atît e de fidel copiată ”realitatea” kitsch-ului. Altfel spus, jocul kitsch e unul de al doilea grad, o păcăleală, e jocul de-a ”ce vezi nu-i adevărat”. Și nu este. Dacă un inocent ar încerca să palpeze gumele și să le simtă scîrțîitul și moliciunea, l-ar frisona răceala metalului. Numai impresia e de gumă și e iluzorie ca orice impresie, realitatea artistică nu. Arta lui J. K. ține, finalmente, doar de precizia șlefuirii pînă la a nu mai lăsa nici un dubiu, nici o cută pe care să o cauți concentrat pentru a exclama detectivistic, ha!, iată proba că metalul nu e gonflabil. Kitsch e însăși perfecțiunea ”copiei” față de chinezăria originală.

Artistul, sculptorul – îl numim astfel în lipsa altor termeni – știe că interpretarea, în variile ei formule, e cuibărită în mintea privitorului și e atît de ”elaborată” cît e respectivul de snob… Iar dacă te uiți și la calitatea, mărimea și coperțile aurite ale albumelor cu fotografiile baloanelor înnodate ale lui J.K., ajungi să-ți spui, snobi, dar mulți! Hai s-o întorc serios: unele dintre baloanele de oțel policrom și strălucitor ca staniolul bomboanelor de pom, trimit la arhetipuri.

Vorbesc de o Venus sticloasă, carnală, model clasic-antic și uriașă ca o statuie de grădină și de o superbă și savantă împletitură dintr-un ”balon” purpuriu, o altă Venus paleolitică (Willendorf), sticloasă și ea, cu fese enorme și sîni deluroși, în simbolica ancestrală a fecundității.

Pînă la urmă e cam tot ce poate scorni arta unui sculptor cu o imaginație retardată: un joc autist de-a kitsch-ul. Ceva în mintea privitorului se întîmplă totuși, e tentat să verifice trucajul. Iar în locul urechilor moi de cauciuc vopsit ale cățelului gonflabil simți sunetul clar metalic, muzical inconfundabil, al unui oțel de calitate. Rămîne exclamația ironică a privitorului exersat, cum mi s-a părut comentariul lui Roger Pierre Turine, în Arts Libre (supplément à La Libre Belgique, n. 158): ”pièce de bronze, polie à l’infini, et qui brille, qui brille… Magistrale!”

(Foto din expozitie, 27.10.2012)