Descoperisem bisericile și mănăstirile din România prin 1980 și am tot continuat să le vizitez. Unele par modeste, altele impozante acolo unde se găsesc, multe obișnuite și, totuși, avînd un ceva al lor unic, iar altele splendide… Cu doar cîțiva ani în urmă am văzut catedrale, iar sentimentul meu a fost cu totul nou plimbîndu-mă prin ele, era alta impresia, oricîte remarcabile albume de artă răsfoisem înainte. Starea mea, atunci cînd am pășit prin cîteva catedrale reper, a ținut de o inocentă fascinație și poate de aceea frazele legate de ”înălțimi” au o ușoară, dezinhibată, exaltare… Într-un fel de halou postistoric, în Belgia am dat de ruinele marilor abații. Aș spune că ”starea vremii” din ziua în care descopăr un loc e aducătoare de semnificații. O vreme însorită euforizează peisajul, cea umedă, cețoasă, îi sporesc dimensiunea onirică… Și, culmea, doar o anume stare a locului îmi este hărăzită.

(Foto 29.12.2012, Mănăstirea Arinului – Abbaye d’ Aulne, pe malul Sambrei lîngă Charleroi, Belgia)