Dacă ieri un prieten vorbea despre normalitatea călătoriei cu un tren în formă de reptilă, eu mă raportez la normalitatea unor atitudini de pe aici. Dintre ele, fascinantă e angajarea în a organiza orice, zilele patrimoniului bunăoară, omagiate anul acesta pe 15 – 16 septembrie. Duminica trecută (16) a fost și ”ziua fără mașini” în Bruxelles. În Belgia regula e acceptată cu o anume, inexplicabilă, voioșie. Ieșirea în stradă în acea duminică mi-a lăsat impresia euforiei unor asediatori ce intră în orașul părăsit și umblă bezmetici pe străzi, mulți pe biciclete… Era amețitoare senzația – poate și pentru păsări – că un anume huruit greu lipsea. Pe bulevarde se auzeau doar vorbele, cred că șoaptele s-ar fi auzit la fel de bine. Dintre reperele de patrimoniu am ales cîteva din Saint-Gilles. E acolo o stație de tramvaie subterane numită Horta, în onoarea arhitectului emblematic al art nouveau-lui. Stația e decorată cu reproduceri după ceea ce a cizelat Horta, metalul floral al balustradelor și al stîlpilor zvelți.

Primăria din Saint-Gilles, construită între 1900 – 1904, e un exemplu de eclectism dezinhibat, un fel de a spune că toate pot sta împreună într-o anumită proporție. Rezultatul nu e în nici un caz rafinamentul, doar grandoarea, inclusiv a picturilor murale de peste tot, compozițional și cromatic ținînd de simbolism.

Mi-a plăcut mai mult eleganta șarpantă metalică pe arce a clădirii numită Maison du Peuple. A fost ridicată în 1905 pentru ”reuniunile” muncitorilor, ținute mai degrabă în spirit convivial, altfel spus în cel mai autentic spirit de stînga.

Pe atunci ”solidaritatea” nu ajunsese un cuvînt gol, hăcuit de ”corectitudinea politică”… Ascultasem la radio săptămîna trecută un interviu cu Arno, cîntăreț belgian născut la Ostende, belgian sadea cu strabunică englezoaică. În felul său Arno e un filosof cu voce de bas alcoolic. Iubește muzica indiferent de ”stil”, toată muzica laolaltă, ”cum spune o curvă, iubesc tot!” Arno și-a făcut un obicei: cînd încă întîlnește ceva care-i amintește de autenticul ei spirit, în lumea asta care moare, el se întreabă suprarealist, ”așa ceva mai există în Belgia?” Ceva s-a pierdut, a înțeles Arno, s-a pierdut solidaritatea, ”stînga a devenit dreapta iar dreapta extrema dreaptă”… Arhitecților ”construcției europene”, ca în cazul oricărei alte utopii, le-a scăpat din vedere tocmai ”umanul”….

Anunțuri