Uneori se întîmplă să dau peste o pustietate oarecare și mă iscodesc, vorba vine, arhetipal: ce ar mai putea însemna acum ritmurile unor haturi, miriște și pleavă jilave pe un ogor? Moliciunea tactilă a paielor strivite la treieriș, dar mai ales mirosul lor uscat și reavăn totodată, mi-au rămas din vacanțele cu picioarele goale, cînd mă gîndeam că abia secerișul de august fiind, pînă urma să vină școala era (posibilă) o eternitate.

Mi-am amintit inimile de pămînt ale lui Ion Nicodim.

(Foto D. Agachi, undeva lîngă Liège, 7.08.2012)

Anunțuri