În ecoul stîrnit de zidăria fără cusur, gălbuie, a catedralei Sfîntul Petru din Louvain, vociferarea unui grup destul de numeros crea și mai vie impresia de reîntoarcere în timpurile supliciului cristic. Rar am avut, în spațiul în care este plasată o statuie, o operă de artă în genere, starea de contopire cu ”realul” atît de profundă… Privind-o nimic nu a mai contat, estetica, simbolica, percepția artistică, am fost cuprins doar de o sfîșietoare stare de compasiune, ca atunci cînd vezi pe nepregătite suferința atroce a cuiva, a unui om sau chiar a unui animal rănit. Sigur, nu despre reacția celui ajuns pentru întîia oară la ”teatru” a fost vorba… Poate chiar modul în care este plasată acum statuia, fără ”scenografia” barocă a altarului, lîngă un zid neutru, ca si cum Isus și-ar fi găsit acolo un răgaz, accentuează suferința profund umană care i se citește pe chip, care se vede în starea de spaimă, în privirea rătăcită. De peste tot se auzeau voci indiferente și zgomotoase în illo tempore…

(Biserica Sf. Petru din Louvain, Ecce Homo, atelier din Anvers, circa 1628; foto D. Agachi)

Anunțuri