Mă preocupau, ca variațiile improvizate ale aceluiași refren, gînduri legate de ”eternitate”, poate e oarecum impropriu spus. Mai degrabă căutam o reprezentare a ei, nu în abstract, unde, pînă la urmă căutătorul culege o iluzie, ci într-o formulă obiecuală care să fie ceva mai mult decît o plimbare pe aleea unui cimitir în care ciori prea negre croncăne în coruri nepăsarea, cele mai multe înnegrind de tot teii negri și umezi desfrunziți, iar cîteva crucile prea albe……………. Mi-am amintit de Muza adormită a lui Brâncuși. În ovalul unui chip golit de carnație, ochii mari stau închiși în somnul eternității. Nasul subțire accentuează imobilitatea somnului iar buzele sînt absorbite, mumifiate. Muza adormită e, în opinia mea, redarea ideatică a stării de adormire, e reprezentarea trecerii umanului în veșnicie. Eliberat de surplusul umanului după adormire, esențialul se ridică de la pămînt la cer, iar sculptura lui Brâncuși lasă această impresie profundă.
(Imagine de aici)
Aceasta „impresie profunda” de care vorbesti, am simtit-o extrem de puternic vizitind muzeul Brâncusi din Paris. Profundul acela din noi, dincolo de conditia umana, partea aceea din noi care ne face asemeni lui Dumnezeu, Brâncusi a simtit-o, a vazut-o, a inteles-o. Si, mai mult decit atit, a reusit sa ne-o arate si noua. Frumos curg cuvintele tale, Dumi, de fiecare data e o sarbatoare a spiritului sa te citesc. Cu mult drag, Shtefana
Mulțumesc Ștefana, mesajul tău e ca întotdeauna prea generos. Sînteți niște norocoși, ați avut șansa să priviți opera brâncușiană de aproape. Nu știu unde se află varianta din fotografie a Muzei. Față de alte variante, piatra alb-gălbui dă o caldă lumină aparte.
E o varianta IDEALIZATA a mortii… dar UNA DIN ELE…!