Mă preocupau, ca variațiile improvizate ale aceluiași refren, gînduri legate de ”eternitate”, poate e oarecum impropriu spus. Mai degrabă căutam o reprezentare a ei, nu în abstract, unde, pînă la urmă căutătorul culege o iluzie, ci într-o formulă obiecuală care să fie ceva mai mult decît o plimbare pe aleea unui cimitir în care ciori prea negre croncăne în coruri nepăsarea, cele mai multe înnegrind de tot teii negri și umezi desfrunziți, iar cîteva crucile prea albe……………. Mi-am amintit de Muza adormită a lui Brâncuși. În ovalul unui chip golit de carnație, ochii mari stau închiși în somnul eternității. Nasul subțire accentuează imobilitatea somnului iar buzele sînt absorbite, mumifiate. Muza adormită e, în opinia mea, redarea ideatică a stării de adormire, e reprezentarea trecerii umanului în veșnicie. Eliberat de surplusul umanului după adormire, esențialul se ridică de la pămînt la cer, iar sculptura lui Brâncuși lasă această impresie profundă.

(Imagine de aici)

Publicitate