Dacă nu aș fi cunoscut-o cîndva, dacă nu aș fi respirat aerul de la înălțimi al României, prin sălbăticia de la Ditrău la Tulgheș pe drumuri rar umblate, pe la Densuș și Ribița, pe la Sinaia și în dulcea Bucovină, pe la Argeș și Sibiel, prin pasul Prislopului și pe aiurea, aș avea toate motivele să cred că locurile care se văd în filmul făcut de britanici au murit demult, că doar ce se spune despre Sarmizegetusa e de actualitate și că vocea episodică a lui Leșe pare a reaminti de o ancestralitate răpusă acum… Dincolo de cîteva clișee care țin de viziunea sărăcită a occidentalului despre spațiul carpatic, redus doar la cel transilvan, ca și în film de altfel, privirea realizatorului se dovedește pătrunzătoare. El vede cu acuitate cum dispărem: tăind rapace codrii munților, însuși sufletul acestui loc se destramă în nimicul ”globalizant”. Iar noi mai știm și altele: rîurile de pet-uri, ramurile de sclipici, agitația sărbătorească și zgomotoasă a iubitorilor de mici, neîntrecuta plăcere duhovnicească a hotelurilor mănăstirești… Mai are sens să înșir ? La finalul filmului, ca un respiro utopic, este reamintit esențialul: ”sentimentul veșniciei”!

Anunțuri