După doar cîțiva pași de la gura de metrou, străduțele întortocheate stau cufundate într-o tăcere fără viață și nu-mi dau seama unde anume pot disparea, cu iuțeală de șoareci suri, cei cîțiva trecători… O disipare claustrofilă face pustii sub luna plină a începutului de noiembrie, aleile difuz luminate, ca în picturile lui Léon Spilliaert. Luna rotundă, rece, albă, prea albă, alături de care strălucea luceafărul, îmi amintise că nu era la fel pe dealul negru al copilăriei mele, cînd pe la lăsatul serii începutul de noiembrie era căldicel iar spre zori se asprea și lăsa o brumă groasă, strălucitoare, sub luna cu albeață de os lustruit. Vedeam pe atunci Luceafărul și stelele toate, pînă în profunzimile cerului și eu îmi umpleam mîinile cu pănuși moi ca o piele vegetală…

(Foto D. Agachi, 11.11.2011 în parcul Léopold, Bruxelles)

Anunțuri