Faust-ul lui Purcărete, pe care am avut șansa să-l văd la Bruxelles (15.10.2011), e o parodie a umanului ca infern, nu stiu daca una perfectă, asa cum vedea lumea Cioran în spactacolul cotidian al străzii: ”De-abia ieșit în stradă exclam: ce perfectă parodie a Infernului!”.

O parodie ”barocă” nu în manieră ci în tratare, dacă nu ar fi ”suprarealistă” într-o cromatică și dinamică stridente şi ameţitoare. Regizorul a îngroşat cu bună ştiinţă, pînă la insuportabil, demitizarea a tot ce e simbol consacrat, banalizat sau vulgarizat. Îndrăzneala regizorului de a depăși conveniențe (spre exemplu de pudoare, dar ce mai e pudic astăzi!) e deja consacrată. În montarea sa, Purcărete e un maestru al ”reprezentării” omului. Revin, e un maestru cinic, de extracție cioraniană: ”Spectacolul omului – ce lucru scârbavnic!” E prea vizibil că ”mecanica” reprezentării e a banchetului fellinian, însă lipsit de compasiune față de uman. Puritatea, cîtă poate fi în lume, e imediat terfelită (are deja 14 ani, e pregătită, exclamă Faust despre ingenua Margareta) de PORC, așa îl vede Purcărete pe om, ca într-un decupaj din Pink Floyd sau Orwell.

Suferința omului, una dintre fațetele spectacolului, e lipsită de sens tragic din moment ce toate dorințele-i, mai ales ale omului actual, sînt hedonice. O lume în care fiorul tragic s-a surpat, nu mai poate oferi altceva decît scîrbă… După fabuloasa reprezentare a Nopții Valpurgiei, Faust are forța de a striga ”Ajunge!”.

Mişcarea tăcută a spectatorilor dintr-un spaţiu în altul, ca o călătorie iniţiatică, este ea însăşi o hiperbolă a lumii-teatru, este teatrul în absolut, în care spectatorul devine, sui-generis, actor-personaj colectiv. După o astfel de pendulare atroce între lumi, spectatorul aude cuvintele lui Faust încărcate de sens tragic restaurat: „Pe-un liber plai, cu-un liber neam să stau! / Atunci aş zice clipei care-aleargă: / Opreşte-te că prea frumoasă eşti!”

În jocul salvării lui Faust, esențial este momentul baletului umbrelor negre: Lipsa, Datoria, Grija şi Nevoia. Ele sînt prefigurarea morții ca iluminare interioară a lui Faust, atunci cînd orbirea se instalează simbolic. Iluminarea interioară îl eliberează pe Faust şi pacea e adusă de corul de îngeri, iar monologul final al lui Mefisto ajunge a fi epilogul trist al unui comedian.

Trimit la o recenzie de Andra Agachi

(Foto Andra Agachi, D. Agachi, 15.10.2011, Bruxelles, imagini din spectacolul Faust al teatrului din Sibiu)

Anunțuri