30 august 2008, era într-o sîmbătă, e începutul unui fel de obligație față de mine însumi, aceea de a publica pe acest blog. ”Debutasem” pe blog-ul Elenei (îmi permit să rămîn cu spusele mele într-o anume prețiozitate explicită și, poate, pentru unii enervantă) și de la un timp, pare-se, tot ea a decis că e vremea sa mă exprim într-o ”operetă” proprie, ca o voce ”singulară” care va să zică una, alta, după simțirea și impresia de o clipă… În 3 ani s-au adunat vreo 460 de ”spuse” vrute și nevrute și, adaug acum cu sinceritate, pe cele mai multe le-am uitat. Nu aș fi știut niciodată cîte și mai cîte am spus ”seara tîrziu” sau ”dimineața devreme” (nu-mi amintesc să fi scris pe la prînz), dacă ”platforma”, o contabilă fidelă, nu-mi număra textele. Tocmai astea sînt comode în uitarea de sine, (și) blog-ul, ca și jurnalul, ca și fotografia și mai nou filmulețul. Pentru a uita de mine, uneori scriu. Felul meu de a (mă) uita și a vedea îl transfer cîtorva. Și chestiunea asta cred ca e în mișcare accelerată (nu știu dacă e o evoluție sau mai degrabă contrariul): prin 2008 blog-uiala părea fascinantă. Astăzi e mai la îndemînă face-book-ul. E mai sintetic, te folosești mai puțin și în conținut și în formă. Prietenii nu mai vor cuvinte, timpul scrisorilor lungi și poetice al retoricii fabuloase a trecut, amicii își spun pe scurt 2… 3 vorbe și un like sentimental e transmis! Credeam, pe la începuturi – naiv nemîntuit – că blog-ul e scriitură, e adevărat, într-o formulă mai facilă, mai degrabă interiorizată și cumva intelectualizată. Însă de la un timp mă recunosc în textele de atitudine ale Elenei, calofilia mea e oarecum dizgrațioasă, ca un balet într-o băltoacă. Ea scrie despre mîrlănia cotidiană în care românul dovedește ”expertiză” fără opreliști…
Foto: Andra Agachi, captură din scurta vacanță 2011.

Anunțuri