După stările abisale prin care sufletul mi-a fost purtat şi gîndul cutremurat în seara de 28 mai 2011, e rău să mai adaug cuvinte propriei mele fiinţe (în încercarea de a le spune altora). În montarea lui Roger Waters, The Wall nu e un concert, e un spectacol total, e spectacol-imagine (!), e un musical negru! Greu de griuri, de negru şi sînge e zidul care prea repede, ca orice stare nefastă, se clădeşte cu fiecare dintre noi pe lumea asta! Am selectat cîteva secvenţe filmate, însă spectacolul nu s-a văzut aşa, imaginile luate de aproape îl trădează. Dacă e ceva colateral care m-a impresionat, a fost tocmai discreţia protagonistului. Ecranul pe care se proiectează chipul artistului, ca la mai toate concertele, a lipsit. Sub presiunea teribilă, obsesivă, a imaginilor-mesaj prin care zidul ne strivea cu obişnuita lui înălţime, Roger Waters era un pitic balerin. Doar cu un binoclu de mare putere i-am văzut, din cînd în cînd, durerea autentică, trăirea exteriorizată ca a unui mare actor. Însă nici asta nu conta. Rămîne doar zădărnicia lovirii zidului, tragica strivire a pumnilor lui Waters pe un sarcofag gol.


(Înclin să cred că spectacolul e mereu recreat, pe acelaşi suport al muzicii.)

(Foto Andra, 28.05.2011, The Wall)

Anunțuri