Într-o înregistrare pe care mi-o indicase Elena, l-am văzut pe părintele Cleopa răspunzînd ca o mitralieră întrebării: care e cel mai bun profesor? Moartea… Moartea… Moartea! Părintele relua, la rîndu-i, vorba aceasta din scrieri patristice, Sf. Vasile afirmînd că, pentru a avea acces la înalta filosofie, „de-a pururea să cugetăm la moarte.” Am însă impresia că problema aşteaptă, atunci cînd „te încearcă” uneori într-o viaţă de om, mai degrabă rezolvări „practice” şi mai puţin „cugetări” abstracte. Încep să cred că fiecare, dacă e oarecum atent la sine însuşi dar, mai ales, încearcă să nu uite ci să înţeleagă, va fi surprins să vadă că există momente în care parcă a murit cu adevărat: rupturi brutale, treziri sfîşietoare dintr-o aparentă stare de normalitate, momente fără de ieşiri… Indiferent cît de gravă sau de neserioasă e „limita” de viaţă care iese în cale, ea te pregăteşte pentru „problema” esenţială. Totul e să înţelegi că ai parte de un moment de pedagogie, de care e bine să profiţi fără să-ţi pierzi minţile!

(Foto D. Agachi, 3.05.2011, casă art nouveau cu bufniţe în Liège, Belgia)

Anunțuri