Cînd am ajuns la Bruxelles anul trecut, am fost sedus de o mai veche fascinaţie, alimentată pînă atunci doar din lecturi şi fotografii… Am avut şi eu etapa mea orientală, japonismele mele ţinînd poate de fascinaţia unui cult pentru omul ca destin împlinit, pe care Europa îmi părea că îl pierduse, destin auster, ţinînd de onoare, eroism, spirit justiţiar, spirit de sacrificiu, seninătate, linişte şi, de ce nu (la vremea tinereţii), de „artele marţiale”… După un timp mi-a trecut. Sentimentul florii de cireş mi-a revenit văzînd splendoarea ei vegetală, „carnaţia” prea diferită, ca orice e exterm „oriental”, aş spune. Pe 1 martie anul acesta scriam un gînd, privind din nou la mugurii unui cireş japonez. Îmi vorbea despre linişte, tocmai în „tensiunea” aşteptării noului (efemer) început. Liniştea tensionată le trece pe toate, amintiri, destine. Nu ştiu ce o fi cu numerele, ce tainică reprezentare e în combinatoria lor, însă pe 11.03.2011 lumea vedea „în direct” cataclismul inimaginabil pe care mulţi-puţini oameni chiar îl trăiau. În zilele următoare, Japonia, Fukushima, erau asociate unui dezastru nuclear… Poate că, în acele ore, o bună parte din omenire s-a gîndit măcar o clipă, sperînd în bine, dacă nu la japonezul concret, suferind, măcar la două entităţi abstracte: Japonia, Fukushima şi poate că şi asta a contat!  În acele ore s-a întîmplat să privesc, sub un cer apăsător, într-un peisaj banal, industrial, lîngă o şosea circulată către mari centre comerciale,  un grup de trei deja bătrîni cireşi japonezi, cu crengile lor multe şi zvelte ca o lozie, parcă grele de florile abia deschise. Părea himerică pe cerul plumburiu, pulsaţia de lumină a trei copaci înfloriţi…

(Foto D. Agachi, 03.2011, Bruxelles)

Reclame