În Belgia, seninul e o minune care ţine cel mult 3 zile, iar minunea de senin se întîmplă rar! În rest, într-un continuu de cîte o luna (sau 2) cerul e plumburiu, de un gri tras de margini peste orizont… Poate de asta casele au arareori – şi doar ca urmare a unei stricări globaliste de stil – o zugrăveală gri în finisajul lor. Pereţii „degajă” culori stenice, chiar şi albastru-cer, accentuate de umezeală. Griul, acolo unde este, e acela al pietrei marilor catedrale şi asta cu reţinere, prezenţa comuna fiind calcarul alb sau gălbui, splendid, de nuanţa ciocolatei albe, după ce-şi recapătă culoarea prin „sablare”. Pînă şi edificiile puterii şi instituţiilor, gărilor şi băncilor, cele mai multe expun o ţesătură savantă, dantelarea fiind făcută cu incontestabilă măiestrie, din cărămizi divers colorate, chiar şi în smalţ negru, din faianţă pictată, piatră „bleu” sau albă… Pentru cîteva imagini din Dinant, într-o zi care a luminat vitraliile şi a albăstrit apa îndeobşte neagră a Meusei, minutele interioare şi-au pierdut din cadenţă, devenind, să le spun aşa, clipe îndelungate. Clicînd „digitalul” cu detaşare, aveam să vad că temele de peisaj erau în perfectă rezonanţă cu cele din fotografiile Elenei: lumina, verticala, seninul, insidios de aici, primavaratic de acasă, din vacanţa Andrei.

(Foto D. Agachi, 7.02.2011, Dinant, Collégiale Notre-Dame)

Anunțuri