dumitruagachiAm luat-o pe o alee perfect rectilinie şi aveam să aflu că era vechiul traseu al căii ferate Bruxelles – Tervueren. Rambleul înalt, cu laterale abrupte, lasă o impresie stranie, că păşeşti pe acoperişurile caselor, că te afli pe o lungă punte suspendată.
Aleea coboară lin, cu o pantă inginerească, nimic nu e accidental, în Parc de Woluwé.
(Foto D. Agachi, 29.01.2011)
Reclame
Excelent loc de alergat cainele…
Jaroussky m-a derutat intotdeauna! E baiat???
Elena,
Da, astfel de locuri, bune de plimbare pentru toata lumea, sunt peste tot!
Jaroussky… Ca nu e femeie pare vizibil la o examinare exterioara sumara, dupa imagini! Dincolo de gluma, usurinta cu care cinta, practic fara nici un fel de efort, e formidabila. La alti mari cintareti ai impresia ca, atunci cind cinta, o parte din plaminii lor chiar sunt „proiectati” in sala. J. se mladiaza putin si cinta….
superbe foto!
Inca de la prima privire asupra fotografiei, am si banuit ca nu este de pe la noi. De ce oare un amarat de pod si o cladire banala trebuie de la inceput a fi excluse din peisajul romanesc, doar pentru ca sunt de bun gust si ingrijite?
Andra, multumesc! Si ale voastre de la Vorona sunt splendide!
Lascaris,
ce sa spun… Fiecare loc are amprenta lui! E inconfundabil. Chiar daca e pe acelasi meridian, peisajul e mereu diferit, nu e aceeasi lumina, aceeasi padurea, desi tot copaci sunt! As vrea sa spun ca am avut, la intoarcerea mea acasa, la Craciun, impresia acuta ca locurile noastre sunt frumoase… E altul ritmul locului!, nu mai insist…
Poza cu soarele obturat de crengi alaturi de felinar parca-i un catren de Ommar Kayamm ”lumini care se sting, sperante ce s’aprind – aurora!” 😉
ps: am citat aproximativ din ceea ce-mi mai amintesc vag despre. Insa mai important mi se pare intalnirea cu un stimul ce-a dus la activarea unui ”link” catre acel catren 🙂
Mulţumesc Valentin pentru faptul că ai remarcat acea fotografie la care ţin, nu pentru faptul ca am „prins-o” eu, ci pentru clipele de frumuseţe la care am fost părtaş. Oricine şi-a luat un răgaz să privească un răsărit sau un apus, îşi aminteşte că ele durează puţin, că soarele coboră incredibil de repede de pe linia orizontului dincolo de ea… Impresia, privind acel apus, a fost că lumina soarelui aprindea încet, abia perceptibil, lampadarul… Desigur, o iluzie cauzată de unghiul sub care cădea lumina apusului, însă cît de frumoasă!
salut! scuze pentru interventie 😦
amator de minunate fotografii, iti/va recomand un film parca facut din fotografie: in bruges!
Multumesc pentru „interventie”; nu am reusit sa inteleg despre ce „film” in Bruges e vorba!